*
Cândva, în anii 2000, scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari a emigrat în Spania. Fără bani, fără să ştie pe nimeni şi aproape nimic. Nici măcar spaniola. Parking, cel de-al patrulea lungmetraj de ficţiune din cariera lui Tudor Giurgiu, porneşte de la povestea şi scrierile lui Mălaicu-Hondrari. De la romanul Apropierea, de la câteva poeme, de la alte proze.
*
Născut şi crescut în Sângeorz-Băi, Adrian (Mihai Smarandache), de profesie (visată) scriitor, păzeşte o parcare-cimitir de maşini undeva în Córdoba. Trăieşte într-o rulotă, se spală la furtun, e înconjurat de câini, fumează enorm, bea bere, ascultă radioul şi priveşte autostrada din apropiere, de care îl desparte un gard cu sârmă ghimpată. Uneori, e silit să vâneze şobolani şi să alunge hoţii. Unii dintre ei sunt din Teleorman.
Undeva, în România, au rămas o soţie şi o seamă de amintiri-năluciri. În Spania, o întâlneşte pe Maria (Belén Cuesta) şi asta îi răsuceşte viaţa de pustnic, tăcut şi discret, în care singurele personaje fuseseră, până atunci, şeful-patron Rafa (Luis Bermejo) şi iubita acestuia, Mercedes (Ariadna Gil).
În Córdoba nu plouă. Prin urmare, curtea parcării care găzduieşte 200 de maşini devine un soi de terasă uriaşă a rulotei lui Adrian. Acolo se beau berile, de acolo de privesc răsăriturile, acolo Adrian se deschide faţă de Mercedes, singurul om care ajunge să-l cunoască pe românul taciturn şi bizar.
Maria îl iubeşte, îl ascultă, îl stârneşte, îl face să viziteze aproape fiecare maşină din parcare, îl determină să iasă din toropeala în care îşi învăluise viaţa, dar, de cunoscut, nu prea s-ar zice că reuşeşte. De aceea, poate, relaţia dintre Mihai Smarandache şi Ariadna Gil, deşi platonică, se lipeşte mai tare de retină decât cea dintre Smarandache şi Belén Cuesta.
Măria îl schimbă, Mercedes îl acceptă. În prezenţa Mariei, Adrian capătă brusc energia devenirii, atenţia la detalii a lui Mercedes îi îngăduie lui Adrian sinceritatea de a fi.
Iubitei, Adrian îi povesteşte despre Sânziene şi noaptea lor magică. Cu Mercedes, naraţiunea lui Adrian despre România seamănă până la identificare cu propriile reverii (pe care Tudor Giurgiu le înserează, când şi când, pe 8 mm, ca pe nişte imagini din altă lume, din altă epocă, din altă viaţă).
*
Scenariul lui Giurgiu & Malaicu-Hondrari reuşeşte să ironizeze, cu blândeţe, prin plasare în derizoriu, clasicele teme ale plecatului mioritic: sarmalele, zacuscă, ţuica, Crăciunul. Poate că a venit, în sfârşit, vremea să vedem (pe ecran) şi să vorbim (după proiecţie) lucrurile cu adevărat importante din existenţa unui emigrant.
Ce e cu adevărat majestuos în acest atât de fluent film-poem despre singurătate, depărtare, incapacitatea de a te desprinde şi imposibilitatea de a te apropia, sunt felul de a vorbi, în spaniolă, al lui Mihai Smarandache şi unghiul sub care camera lui Marius Panduru ştie să-şi privească actorul pentru a sugera toate cele enumerate la începutul acestei fraze.
Se simte acolo, în străduinţa lui Adrian de a găsi cuvântul şi pronunţia potrivite, în enervarea de a simţi cum limba maternă câştigă mereu competiţia cu cea de adopţie pentru orişice formă de exprimare verbală, drama cea mai subtilă a emigrantului dintotdeauna şi de pretutindeni.
Cea mai impresionantă dovadă de iubire pe care i-o oferă Maria e momentul în care, simţind zidul ce-i desparte (şi) din motive lingvistice, îl îndeamnă să-i vorbească în româneşte.
Ceva mai târziu, într-un moment când ploaia vine în Córdoba, ameninţând cu sfârşitul, Adrian se joacă cu pastilele răsturnate dintr-un tub proaspăt desfăcut. Printre geometriile pe care le creează din zecile de buline albe, e, poate, de văzut şi un contur al hărţii României, repede preschimbat într-un emoji zâmbitor.
În fapt, amintirea eroului filmului despre ţara pe care vrea să o uite rămâne, până la final, confuză, ceţoasă, infinit dureroasă. Tablourile vivante, pe 8 mm, turnate în cvasi-ruinele balneare din Sângeorz-Băi par ecouri post-moderne & post-comuniste ale melancoliei aristocratice din L'année dernière à Marienbad. Inutil-sublimă încercare a memoriei de a salva de la moarte timpul care nu se mai întoarce.
*
Aşezat în siajul personajului lui Andi Vasluianu din Despre oameni şi melci (2012) şi a celui lui Emilian Oprea din De ce eu? (2015), eroul jucat cu o atenţie infinită la detalii şi profunzimi de Mihai Smarandache marchează evoluţia artistică şi personală a lui Tudor Giurgiu.
Deşi puternic impregnat de talentul literar al lui Marin Mălaicu-Hondrari, Parking reprezintă o operă intens personală a acestui regizor al cărui profil public etern cordial, zâmbitor, elegant are poate darul de a induce în eroare. Filmul acesta e ca un album de artă care reproduce tablouri despre a căror semnificaţie autorul a refuzat întotdeauna să vorbească în public, fără ca asta să împiedice publicul să ghicească sensuri, să intuiască frânturi de confesiune, să simtă singurătăti, derute, depărtări, apropieri.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..