Cum a fost cu putinţă? Cum a fost cu putinţă ca omul care a creat unul dintre cele mai solide, mai ambiţioase, mai atent-controlate filme de autor din ultimul deceniu să aleagă sinuciderea la doar 29 de ani? Regizor, scenarist şi monteur al An Elephant Sitting Still, Bo Hu mai lasă în urmă doar un singur alt titlu: scurtmetrajul de 16 minute Man in the Well.
Într-un oraş nenumit din China contemporană, într-un bloc dintr-un cartier sărac şi rău-famat, pe o scară mizeră, dând senzaţia de etern şantier în lucru, personajele Dekalog-ului chinezesc îşi intersectează drumurile, dramele, derutele. Peisajul e dominat de asfalt, beton şi piatră, cerul e gri, aerul, îmbâcsit. Nu există soare, plantă sau iarbă.
Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu spune "Îmi pare rău!". Familiile sunt aglomerări de indivizi desfiguraţi de sărăcie, de spaţiul meschin în care sunt siliţi să locuiască, de incertitudinile viitorului. Singura scăpare pentru ura amestecată cu agresivitate ce pare singura capabilă să unească tată şi fiu, mamă şi fiică, soţ şi soţie, amant şi amantă, e indiferenţa. Cine o poate practica îşi poate imagina un soi de scăpare.
În piesa-film The Sunset Limited a lui Cormac McCarthy, un bărbat e oprit de la gestul de a se aruncă în faţa trenului de mare viteză omonim de un alt bărbat care, la capătul unui dialog epuizant, îi redă, fie şi pentru o zi, motivaţia de a trăi. În pelicula lui Bo Hu, personajul bărbatului salvator nu există. Trenurile, însă, nu lipsesc.
Prin urmare, filmul e un lung, lent şi laborios discurs despre perpetua cădere în infern a speciei umane, despre ipocrizia ce însoţeşte orişice gest cotidian, despre inutilitatea vieţii. Oamenii nu vor decât să-i domine, să-i umilească, să-i înjosească pe semenii lor. Nu există alte relaţii decât cele de putere: fizică, economică, financiară, sexuală.
Construit ca un roman cu multiple fire narative, scenariul mixează întâmplările de care au parte, pe parcursul unei singure zile, un licean, colega lui, fratele unui coleg comun şi un pensionar. În ciuda densităţii remarcabile de evenimente de care fiecare dintre ei are parte, filmul curge leneş, îngăduindu-şi multiple cadre lungi, în care camera e fie fixă, fie pradă unei mişcări abia perceptibile.
Griul, penumbra, pâcla, lumina rece dau cromatica peliculei. Zgomotele străzii, ale vocilor, maşinilor şi trenurilor (uriaşe) se întrepătrund cu multiple pasaje de rock alternativ (în mare parte, instrumental) pentru a forma un univers auditiv depersonalizat, coloană sonoră justă a unui peisaj urban post-industrial, semănând unui deşert peste care cade, când şi când, o lapoviţă murdară.
Lucizi până la a-şi recunoaşte şi cel mai ascuns dintre păcate, cochetând mereu cu renunţarea (formidabilă ezitarei elevei de liceu pe mica pasarelă pe care o traversează după ce iese, pentru ultima oară, din apartamentul directorului adjunct al şcolii), cele patru versiuni de Hamlet post-modern chinez ajung să-şi potenţeze reciproc instinctul de a nu renunţa şi la speranţă. Din previzibila lor reunire, se naşte un final deloc previzibil, un final al cărui ton vine să adâncească şi mai tare misterul şi regretul privind tragicul gest al regizorului.
Deşi creionează o critică violentă a peisajului social-economic din China modernă, filmul e departe de a fi reprezentativ doar la nivel local. Dilemele morale şi portretul omului contemporan pe care le propune, amintind de opera unui Nuri Bilge Ceylan, de pildă (de al cărui Once Upon a Time in Anatolia îl leagă şi multiple conexiuni stilistice), fac din An Elephant Sitting Still un titlu relevant în oricare colţ de lume.
Şi dacă volume de Cioran sunt de găsit cam în oricare librărie care se respectă, n-ar fi rău ca marile lanţuri de magazine sportive să înceapă să vândă fluturaşi mari. Ca cei de badminton, dar versiunea pentru elefanţi.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..