Competiţie TIFF, 2019 (II): Yumorist / The Humorist / Umoristul

"A face haz de necaz", pe cât de nevinovat sună, pe atât de riscant pare să fie, atunci când avem de-a face cu cenzura libertăţii cuvântului. Dacă astăzi, umorul se manifestă sub formă de meme-uri, care nu cunosc limite sau interdicte, în anii '80, legătura publicului cu umorul era intermediată de umorişti. Aceasta pare să fie concluzia lui Mikhail Idov, regizorul filmului Yumorist / The Humorist / Umoristul, pentru care umorul este o reţetă universală, dar cu ingrediente destul de variate, versatile, dar şi riscante, atunci când, în calcul intră un sistem politic opresiv, precum cel Comunist. În această situaţie intervine o luptă între formă şi conţinut, idee şi mesaj, interdict şi transgresiune. Adică, exact reţeta din Yumorist / The Humorist / Umoristul, unde comedia şi umorul nu reprezintă nimic altceva decât un produs foarte bine cântărit, filtrat şi adaptat în limitele a ceea ce trebuie să fie spus şi auzit (în paradigma oricărui sistem totalitar), în detrimentul a ceea ce se doreşte să fie transmis, susţinut şi inovat (în paradigma libertăţii cuvântului).


Boris Arkadiev, un comediant pe jumătate evreu-iubit, admirat şi dorit de către doamne, pentru charmul său, dar urât de către domni, pentru limba sa prea ascuţită, atunci când vine vorba despre sistem-este imaginea micului burghez sovietic, care încearcă să îi asigure familiei sale un trai decent, prin show-urile de stand-up comedy pe care le ţine în diferitele regiuni ale Uniunii Sovietice. Nu este nimic neobişnuit în această activitate, însă maniera în care regizorul îşi poartă publicul, într-un mod ironic, printre de formalităţile, interdictele şi intimidările pe care sistemul Comunist rus, prin imaginea KGB-ului o impune cetăţenilor săi, subliniază nu numai drama artistului, într-un astfel de sistem sufocant, ci şi ipocrizia puterii care, în spatele uşilor închise, gustă într-un mod lacom primele incursiuni în visul american-sub formă de filme porno, petreceri deocheate şi opulenţă. Condamnat să zică la nesfârşit "gluma cu maimuţa", Boris se vede prins ca într-o menghină în arta umorului, pe care nu o poate nici exploata şi nici extrapola în direcţia libertăţii occidentale, fiind în permanenţă prizonierul propriului său text, care i-a adus succesul şi despre care acum simte că îl ţine într-o continuă zbatere sisifică a banalităţii creatoare. Nimic din ceea ce înseamnă o nouă creaţie nu pare să aibă şansa avizului sistemului, până în ziua în care, chemat la o petrecere privată organizată de câţiva şefi ai Partidului Comunist, renunţă la norme, siguranţă şi integritate, pentru a fi el însuşi şi pentru a face din ironia şi arta umorului, o armă anti-sistem.


Deşi filmul nu este un manifest împotriva vechiului regim Comunist, el păstrează reminiscenţele unei epoci care şi-a pus amprenta nu numai asupra întregii istorii ci şi asupra existenţei individului.