Sunt remarcabile expresivitatea şi naturaleţea cu care Helena Zengel reuşeşte să transmită durerea şi trauma unui copil de doar nouă ani, care nu reuşeşte să înţeleagă motivul pentru care propria ei mamă nu doreşte să o aibă alături de ea. Acestă etichetare nefericită de "copil problemă", pe care o întâlnim în mai toate societăţile lumii, nu face altceva decât să adâncească şi mai mult prejudecăţile, incapacităţile şi nepăsarea - atât a familiilor acestor copii, cât şi a societăţilor - în ceea ce priveşte gestionarea sănătoasă şi eficientă a cazurilor speciale, în care sunt implicaţi copiii cu diferite traume (fizice / psihice). Într-un astfel de cerc vicios, în care fiecare îşi pasează responsabilitatea de la unul la celălalt, Benni - micuţa nedorită de mamă şi de centrele de protecţia copilului (din cauza comportamentului violent de care dă dovadă) - nu este nimic altceva decât victima refuzului adulţilor (şi a unui sistem birocratic bolnav) de a-şi asuma responsabilitatea unei fiinţe care nu are nicio vină pentru că s-a născut şi nici pentru comportamentul violent dezvoltat, ca o consecinţă a traumelor din interiorul familiei.
Strigătul violent de ajutor pe care fetiţa îl expune de fiecare dată când se lasă cuprinsă de un amalgam de suferinţă, deznădejde şi furie, ce răbufneşte sub formă de violenţă fizică şi verbală, reprezintă modul ei disperat de a-şi exprima singura şi unica ei dorinţă - aceea de a fi iubită, înţeleasă, acceptată şi asumată de propria ei mamă. Însă, cum acest lucru este de neconceput pentru Bianca, mama copilei - care vede cum de la o zi la alta şi ceilalţi doi copii ai ei încep să deprindă comportamentul violent al lui Benni - singura soluţie care rămâne viabilă este aceea de a o trimite pe Benni, în străinătate, într-un program special de reabilitare a minorilor cu probleme de violenţă şi de adaptare. Totuşi, setea cu care Benni se agaţă de fiecare om care îi oferă un minimum de înţelegere şi iubire - precum Micha, psihologul care, înţelegându-i suferinţa, decide să încerce să o scape de iminenţa internării într-un spital psihiatric - sfârşeşte de fiecare dată identic, printr-un comportament de trădare, neasumare şi angoasă din partea adulţilor.
Deşi, la prima vedere, comportamentul lui Benni este de condamnat, acesta poate fi totuşi înţeles ca o modalitate dusă la extrem, a copilei, de a se apăra de realitatea mult prea brutală, realitate care face din ea un rebut social, care nu poate fi ţinut sub control decât prin substanţe medicamentoase care o transformă pe moment într-o legumă cooperantă - dar la fel de respinsă şi damnată de familie şi societate. Felul în care filmul expune drama lui Benni, se doreşte a fi atât un semnal de alarmă pentru un întreg sistem, mult prea superficial şi slab pregătit pentru gestionarea adevăratelor probleme ale naturii umane, cât şi un semnal de alarmă în ceea ce priveşte relaţionarea copil-părinte.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..