Un anti-film - Aidiyet / Belonging / Crimă în familie la TIFF, 2019

Nu mi-am propus în mod special să văd filme din competiţie, dar nu mi-a displăcut să mă aflu în sala cinematografului Victoria la proiecţia peliculei Aidiyet / Belonging / Crimă în familie, producţie Turcia - Franţa - Canada 2019. De asemenea, nu mi-a displăcut faptul că în această secţiune sunt incluse experimente şi inovaţii de tehnică cinematografică de ultimă oră în structura narativă a unui film. E firesc să fie aşa. Din căutări de acest fel se naşte şi se defineşte până la urmă specificitatea unui nou stil, îşi exprimă viziunea şi originalitatea un nou concept, o nouă modalitate de investigare a realităţii prin imagini filmice. Din deconstrucţia teatrului clasic s-a născut anti-teatrul, inclus ulterior în formula "teatrului absurd". Lămuritor în acest sens este eseul lui Horia Deleanu Teatru - Antiteatru - Teatru din 1972 şi, desigur, multe altele. Nu merg aşa departe cu speculaţiile, cu alte cuvinte nu cred că în discontinuitate, în trădarea convenţiei şi în divagaţii iconoclaste se instalează neapărat noutatea, dar filmul lui Burak Çevik mi se pare, din multe puncte de vedere, un anti-film. Un film întors pe dos, o provocare, un gest de mare curaj. Adică afirmă în mod obstinat ruptura, obstrucţionează linearitatea şi cursivitatea clasică a naraţiunii pentru a pătrunde, zice-se, pe căi ocolite, în anatomia unei crime, nu neapărat misterioase, cât neaşteptate, nemotivate, suspecte.


Investigarea întreprinsă de regizor pe cazul uciderii mătuşii sale în urmă cu 15 ani se derulează ca scenariu în proză, încropit din mărturiile cuplului de ucigaşi, mărturii biografice şi sentimentale rostite în ritm trepidant, neînsoţite de imagini (ecran gol timp de câteva minute bune), apoi, treptat apar imagini tulburi, mişcate, frânturi de iluminări confuze, neliniştitoare. Aşadar, prima parte a filmului e proză curată, fără legătură cu imaginea. Valenţele, expresivitatea ecranului sunt ignorate total, stil total necinematografic. Credeam că aşa va merge tot filmul. Dar nu! Regizorul se răzgândeşte şi întoarce moneda pe partea vizibilă: apar cei doi tineri pe marginea unui lac. Nimic mai firesc. El o agaţă cu o formulă penibilă, se plimbă prin pădurea cu trimitere la un romantism nevinovat, apoi petrec noaptea împreună. Exact cum am aflat deja din confesiunile în proză fără imagini. Aşadar două modalităţi focusate pe aceeaşi temă: crima. Două entităţi reunite, mixate în jurul lipsei de determinare logică: proză-mărturie şi imagine-oglindire. Cam asta vrea să surprindă regizorul arătându-şi indignarea în acest mod straniu de analiză parţial cinematografică. Partitura vizibilă a actorilor poate fi luată ca un short-film curat, adăugat în complementaritate dilematică. Actorii Çaglar Yalçinkaya şi Eylul Su Sapan sunt doi tineri din zilele noastre în afară de orice bănuială.

Din bezna lipsei de cunoaştere a adevărului se împletesc mărturiile celor doi (bărbat şi femeie) care s-au întâlnit întâmplător pe malul unei ape, apoi ajungând să înfăptuiască oribila crimă, nu ni se spune din ce motiv. Fata şi-a abandonat studiile, dar îşi minte familia că e încă studentă. Pare dezinvoltă şi normală. Nimic din firea ei diabolică nu ni se arată. Chiar aici e cheia problemei. Camera fixată pe masa pregătită pentru micul dejun, după noaptea de amor, subliniază firescul şi normalitatea care se ascund în spatele crimei. Abordarea acestui caz de investigare pe cont propriu este tranşant atipică şi dezorientează total. Mă abţin să spun dacă e productivă sau nu în sensul dezvoltării uni stil. Decid spectatorii şi juriul. În strict sens experimental filmul lui Burak Çevik e pasabil, nici într-un caz memorabil.