Concertul Orchestrei simfonice şi a Corului Filarmonicii George Enescu, din 1 iunie 2019, a fost dirijat de Allesandro Crudele şi a avut în program două lucrări aparţinând compozitorului italian Giuseppe Verdi - Uvertura operei «Forţa destinului» şi Te deum din Quattro pezzi sacri-pentru soprană, cor şi orchestră -, Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în re major, op. 6, de Niccolò Paganini, solist Roman Kim, precum şi Fantezia simfonică după Dante «Francesa da Rimini», op. 32 de Piotr Ilici Ceaikovski. Corul a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. Concertmaistru invitat a fost violonistul Liviu Câşleanu.
Seara muzicală de la sala Ateneului Român din Bucureşti a debutat cu Uvertura operei «Forţa destinului» de Giuseppe Verdi. Opera în patru acte a fost compusă la comanda Ţarului Alexandru II al Rusiei, pe un libret de Francesco Maria Piave şi a avut premiera la Teatrul Imperial din Sankt Petersburg, în 10 noiembrie1862 (o a doua versiune a fost prezentată la Scala din Milano, în 27 februarie 1869). Opera prezintă întâmplări tragice din Spania secolului al XVIII-lea.
Ascultând Uvertura în interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Allesandro Crudele, publicul a putut simţi dramatismul, măiestria înlănţuirilor ideilor muzicale, culoarea orchestrală plină de energie şi nu în ultimul rând, acel suflu emoţional al cantabilităţii italiene.
Am remarcat modul în care dirijorul Allesandro Crudele dozează dinamica progresivă, ostoind efluviile unor interpreţi şi urmărind ţelul final al crescendo-ului către o zonă culminantă. Această modelară a intensităţii sonore era realizată spontan şi rezulta dintr-o analiză instantanee a calităţii armoniilor generate de instrumentele ansamblului.
Muzica uverturii verdiene a fost utilizată în filmul artistic franco-elveţiano-italiano-austriac Jean de Florette (1986) în regia lui Claude Berri, cu Gérard Depardieu, Yves Montand, Emannuelle Béart şi Daniel Auteuil.
A urmat Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în re major, op. 6, de Niccolò Paganini, în interpretarea violonistului Roman Kim, acompaniat de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Allesandro Crudele. Publicul a fost extrem de entuziasmat de virtuozitatea acestui solist, care îţi dă impresia că vioara este o jucărie în mâinile sale, iar tehnica paganiniană doar o delectare. Impecabilă demonstraţia sa de agilitate motrică, de velocitate, viteză a gândirii şi de execuţie, dincolo de imaginaţie. O ritmică fermă şi un simţ al stilului italian romantic fără cusur.
Roman Kim s-a născut în Kazahstan dintr-o familie cu rădăcini coreene, tătare şi bieloruse. A studiat la Şcoala Centrală de Muzică din Moscova, cu profesoara Galina Turchaninova (succesoare a şcolii lui Leopold Auer). Apoi, în 2004, a primit o bursă din partea Fundaţiei Mstislav Rostropovici, iar din anul 2008 şi-a continuat studiile la Köln, cu Viktor Tretiakov. În 2012, a câştigat premiul I la Concursului Internaţional de Vioară Valsesia Musica (Viotti), Italia, ediţia a 28-a. A urmat cursuri de perfecţionare cu Maxim Vengerov, Midori Goto, Lewis Kaplan, Miriam Fried şi Gidon Kremer. Roman Kim a concertat în Italia, Germania, Franţa, Elveţia, Rusia, SUA., Ungaria, China, Taiwan şi Coreea de Sud.
Inspirat de viaţa şi creaţia compozitorului şi violonistului Niccolò Paganini, precum şi de a lui Jimi Hendrix [1]. Tânărul violonist Roman Kim încearcă să depăşească toate barierele tehnico-interpretative ale instrumentului prin abordarea unor lucrări clasice complexe dar şi prin transcrierea sau compunerea unor noi opusuri. Astfel, a scris parafrazele I Brindisi şi Dies irae pentru vioară solo, transcripţiile polifonice după Aria de J.S. Bach, Eine kleine Nachtmusik de W.A. Mozart,
În prezent studiază compoziţia la Conservatorul din Köln. A compus un Concert pentru vioară şi orchestră, care a fost cântat în primă audiţie la Cluj-Napoca, în 2017.
Roman Kim cântă pe o vioară Giovanni Battista Zanoli (1750, Verona) oferită spre folosinţă de Deutsche Stiftung Musikleben. Totodată, foloseşte o vioară denumită Superior, concepută de el însuşi şi construită de maestrul lutier Alexander Hazin, în 2015.
La Bucureşti violonistul Roman Kim a interpretat uluitor primul Concert pentru vioară, în re major, op. 6 de N. Paganini. Concertul a fost scris între anii 1817-1818, sub influenţa operei italiene, a stilului bel canto al bravurii operelor lui Gioachino Rossini. Cuprinde tradiţionalele trei părţi: 1. Allegro maestoso-tempo giusto; 2. Adagio; 3. Rondo. Allegro spirtuoso - un poco più presto.
La cererea publicului nonconformistul Roman Kim a dat un bis, cântând simultan din vioară, din gură şi auto-acompaniat de o tamburină montată pe călcâi, o muzică după o piesă rock de Jimi Hendrix, stârnind ropote de aplauze şi ovaţii.
După pauză, publicul de la sala Ateneului Român a ascultat Te deum de Giuseppe Verdi. Această lucrare vocal simfonică face parte din partiturile religioase compuse de compozitorul italian, alături de Pietà Signor (1894), Ave Maria, Laudi alla Vergine Maria (1899, Stabat Mater (1897) şi Te Deum (1895) - reunite în Quatro Pezzi Sacri.
Piesa Te Deum [2] de Giuseppe Verdi debutează cu introducerea cântată de un cor bărbătesc a cappella, pe cântecul gregorian Te Deum laudamus, fiind urmat de o amplă desfăşurare în care corul şi orchestra se îngemănează. Dignare Domini reprezintă o pagină unică prin frumuseţea rugăciunii. Spre finalul piesei, soprana solistă lansează un strigăt de speranţă, reluat de cor, după care urmează un postludiu orchestral, amintind prin atmosfera lui de reculegere de Libera me din Recviem.
Aparatul vocal-instrumental în acest Te Deum este alcătuit din cor dublu la patru voci, solo de soprană, orchestră mare (la care se adaugă un corn englez şi un clarinet bas), fără harpă.
Verdi a dorit ca să fie înmormântat împreună cu partitura acestui Te Deum.
În interpretarea Orchestrei simfonice şi a Corului Filarmonicii George Enescu, dirijate de Allesandro Crudele, am fost impresionat de caracterul solemn, precum un imn, care se degaja de la primele cuvinte cântate de cor în piano. Apoi, sala s-a umplut de sonoritatea maximă, propulsată de toţi artiştii interpreţi aflaţi pe scenă, cu acel moment Sanctus, Sanctus, Sanctus, Domine Deus Sabaoth. Clarinetul contrapuncta splendid discursul corului. Cu câtă speranţă în inimi trompetele, cu semnalul lor triumfal, au pregătit intrarea corului! Vocile bărbăteşti aduceau lauda lor în fortissimo, cântând Ætérna fac cum sanctis tuis in glória numerári (Puneţi-ne pe noi în numărul sfinţilor voştri, ca să ne bucurăm cu ei întru gloria eternă). Cutremurător a sunat glasul sopranei intonând In te, Domine, speravi (În Tine, Doamne, am nădăjduit).
Câteva clipe s-a aşternut tăcerea, după care ropote de aplauze ale spectatorilor au inundat sala.
A urmat Fantezia simfonică după Dante «Francesa da Rimini» în mi minor, op. 32 de Piotr Ilici Ceaikovski. Poemul simfonic compus în 1876 la Bayreuth, a fost dedicat lui Serghei Taneiev, iar premiera a avut loc la Moscova, la 9 martie 1877. Secţiunile care alcătuiesc fantezia simfonică sunt: Andante lugubre; Più mosso Moderato; Allegro vivo; Andante cantabile non troppo; Allegro vivo - poco più.
Ceaikovski prezintă cu mijloace simfonice povestea tragică a lui Francesca da Rimini din Divina comedie a lui Dante. În cel de-al cincilea cântec al Infernului, povestitorul Dante întâlneşte umbra lui Francesca da Rimini, o femeie nobilă care s-a îndrăgostit de fratele soţului ei crud. După ce îndrăgostiţii au fost descoperiţi şi ucişi din răzbunare de către soţ, ei au fost condamnaţi a merge în Iad din cauza pasiunii lor adulterine. În blestemul lor, amanţii sunt prinşi într-o furtună violentă, învârtindu-se în aer în jurul celui de-al doilea cer al iadului, fără să atingă niciodată pământul. Însă marele chin al lor este reprezentat de amintirea insuportabilă a bucuriilor şi plăcerilor îmbrăţişărilor pe care le-au împărtăşit în timpul vieţii lor.
Într-o oarecare măsură, în această partitură, poate fi identificat în personajul Francesca, însuşi compozitorul.
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Allesandro Crudele am apreciat plasticitatea imaginilor sonore, tensiunea ajunsă până la paroxism, coloristica discursului emis de diferitele compartimente ale ansamblului, precum şi contrastele dinamice foarte clar realizate. În Introducerea cvasi-corală, parcă vedeam în faţa ochilor peisajul pustiu al iadului, acel al doilea cerc al Infernului descris de Dante. Apoi, în alt tablou aproape simţeam acel curent de aer puternic care sufla către condamnaţii pedepsiţi pentru veşnicie, ispăşind păcatele lor carnale, izbiţi mereu de acele tornade demonice, de zidurile spaţiului subpământean. Instrumentele cu coarde şi cele de suflat de lemn au reuşit să inducă imaginea vântului şuierând aprig. Apoi, instrumentele de suflat de alamă se dezlănţuiau, imitând furia tornadei, acolo unde Dante îi zăreşte pe vinovaţii Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta şi le cere să i se alăture şi să-i povestească despre nenorocirea lor.
În continuare, o muzică plină de lirism, cu nuanţe delicate, părea că narează cum Francesca şi Paolo se îndrăgostesc. Ea si-a căutat consolarea cu prietenul iubit, însă soţul ei descoperă totul şi, în furia lui, îi ucide. Momentul înjunghierii amanţilor întrerupe brutal firul melodic duios. Finalul poemului, readucea atmosfera şi mai violentă a furtunii, care pare că îi ridică pe cei doi îndrăgostiţi blestemaţi. Uraganul îi transportă pe cei doi în chinul veşnic, iar muzica poemului simfonic al lui Ceaikovski se încheie printr-o Codă ce exprima o ferocitate terifiantă.
A fost o seară de muzică romantică deosebit de atractivă.
NOTE
* imaginea tabloului Francesca da Rimini şi Paolo Maletesta a fost preluată de pe site-ul
http://www.leicestergalleries.com/19th-20th-century-paintings/d/lionel-noel-royer/13705
[1] Jimi Hendrix (1942-1970) a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale hard rock - ului, chitarist cu o tehnică de neîntrecut. Cel mai cunoscut album al său este Are You Experienced? Lansat în Marea Britanie, în anul 1967.
[2] Încă din Renaştere şi până în zilele noastre, o serie de compozitori au scris Te Deum: Giovanni Pierluigi da Palestrina, Orlando di Lasso, William Byrd, Luca Marenzio; în epoca Barocă: Heinrich Schütz, Jean-Baptiste Lully, Dietrich Buxtehude, Marc-Antoine Charpentier, Henry Purcell, Johann Sebastian Bach, Domenico Scarlatti, Georg Friedrich Haendel, François-Joseph Gossec, Giovanni Paisiello; în Clasicism: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Antonio Salieri; în Romantism: Felix Mendelssohn, Otto Nicolai, Hector Berlioz, Franz Liszt, Georges Bizet, Anton Bruckner, Antonin Dvořák, Edward Elgar; în perioada modernă: Max Reger, Ralph Vaughan Williams, Benjamin Britten, Zoltán Kodály, William Walton, Arvo Pärt, Xavier Benguerel Godó.