Competiţie TIFF, 2019 (IX): Sin fin / Fără sfârşit

Să fii în căutarea timpului pierdut - un ideal la care fiecare fiinţă îndrăgostită visează la un moment dat. Să te poţi întoarce în trecut cu posibilitatea de a-ţi repara greşelile şi de a-ţi recâştiga persoana iubită, este declaraţia de război pe care fiecare îndrăgostit o face timpului şi sorţii.


Sin fin / Fără sfârşit e o dramă romantică spaniolă care pune sub semnul întrebării efemeritatea fiinţei umane şi relativitatea timpului, în paradigma sentimentului de iubire. În această lumină senzuală, regizorul Cesar Esteban Alenda ne poartă duios prin povestea amoroasă a tânărului Javier, obsedat de studiu şi munca lui de viitor fizician, şi Maria, o tânără boemă care visează să devină o actriţă de succes. Însă alura dramatică a filmului, nu se rezumă doar la expunerea etapelor iubirii celor doi - care cu trecerea timpului au pierdut pasiunea şi înflăcărarea cea dintâi -, ci mai ales din conturarea unei anumite tipologii de iubire / pasiune. Este vorba despre iubirea / pasiunea pentru ştiinţă, pentru cunoaştere, care la prima vedere fac din Javier un personaj egoist şi rece, lipsit de capacitatea de a-şi manifesta afecţiunea faţă de Maria. Cu toate acestea, încrâncenarea lui Javier de a construi un accelerator de particule, care să îi poată da posibilitatea de a călători în timp, devine cheia salvatoare pe care acesta o foloseşte pentru a ajunge din nou, spre inima mult prea secătuită şi golită de sens, a Mariei.


Întoarcerea în timp şi refacerea itinerarului iubirii, cu primele replici de seducţie, cu încăpăţânarea Mariei de a crede în proiectul inovator al lui Javier, chiar cu sacrificiul propriilor ei idealuri, alături de tatonarea reciprocă a emoţiilor, fac din Sin fin / Fără sfârşit, o poveste suavă a ceea ce înseamnă fragilitatea sentimentelor umane în faţa priorităţilor vieţii. Fetişizarea amintirilor în optica resemnată, dar în acelaşi timp şi plină de speranţă a lui Javier, ne poartă printr-un labirint amoros, unde poarta care l-ar conduce pe Javier spre (re)câştigarea vitalităţii, energiei şi a pasiunii Mariei, implică un singur risc, acela de a reconstitui momentul primei întâlniri şi de a reaprinde astfel atât flacăra iubirii, cât şi candela iertării. Perceperea fiinţei iubite în paradigma jocului prezent / trecut - cu bucuriile, sacrificiile şi suferinţele acumulate în timp, conturează un tablou suprarealist, întruchipat în imaginea muzei genului feminin (pus sub chipul Mariei) - contribuie nu numai la definirea scopului şi a direcţiei creatoare a lui Javier, ci şi la revelarea sensului sacrificiului iubirii, plătit de acesta.