Luni (3 iunie 2019) la TIFF am văzut Dolce fine giornata, un film polonez în care se vorbeşte mai mult italiană decît poloneză. Prima e limba unei ţări de adopţie, a doua graiul nativ în care comunici doar cu cei foarte apropiaţi. Povestea e serioasă, profundă şi tandră în acelaşi timp, ambalată într-un decor splendid, cu imagini romantice şi colorate şi cu o coloană sonoră de la mijlocul anilor '60, pe care îi auzim pe Mina sau pe Frank Sinatra. În rolul principal o revedem pe extraordinara Krystyna Janda, prezenţă iconică a filmelor poloneze, care a jucat încă din anii '70-'80 în filme regizate de Andrej Wajda (Omul de marmură), Krzysztof Kieslowski (Dekalog) sau Istvan Szabo (Mefisto). În pelicula semnată de Jacek Borcuch, Krystyna Janda face un rol aproape masculin prin energia pe care o degajă, combinată însă cu o doză considerabilă de sensibilitate. E o scriitoare premiată cu Nobel (rîde spunînd că ar fi preferat Oscarul), născută în Polonia comunistă în 1955 şi stabilită în urma căsătoriei cu un italian în Toscana. Maria Linde locuieşte alături de un soţ care îi acceptă toate capriciile şi excentricităţile (inclusiv sentimentale) şi de fiica lor care îşi creşte singură cei doi copii.
Nu ştiu dacă există o criză similară vîrstei de mijloc pe care o trăieşti pe la 60 de ani, dar cam asta sugerează personajul feminin din Dolce fine giornata. E frumoasă, elegantă, distinsă şi admirată. Nu mai are nimic de demonstrat nimănui, talentul îi e recunoscut, familia o iubeşte, se bucură de nişte nepoţi adorabili, situaţia financiară îi permite nu doar poşete scumpe, ci şi maşină decapotabilă. Cu toate astea, un soi de ennui existenţial îi dă tîrcoale şi se aruncă în braţele unui tînăr emigrant din Egipt (Maria subliniază că Nazeer e creştin, detaliu important în contextul politic al filmului) care are o tavernă pe malul mării. I se rupe de diferenţa de vîrstă, de eventuale bîrfe şi priviri dezaprobatoare din partea societăţii. Ba chiar n-are nici o problemă să le mărturisească această aventură şi fiicei sale şi soţului. Soţ cu care comunică delicios, prin scrisori pe hîrtie puse în plic şi în care îi reproşează că poartă nişte pantofi prea tociţi cu care nu scoate nici un zgomot. Înţelegem că Maria Linde are o personalitate vulcanică, nu suportă băltirea în situaţii călduţe. Se iveşte şi ocazia perfectă să îşi dezvăluie latura provocatoare.
Mica aşezare toscană e calmă, cu pescari şi locuitori ce îşi văd de treabă; toate-s bune şi frumoase, domneşte pacea şi buna înţelegere. Nişte pericole par totuşi să plutească nedefinit în aer atunci cînd şeful poliţiei locale avertizează cu privire la emigranţii care încearcă să ajungă pe continent dinspre Mediterana. Alarma e falsă, nu de-acolo vine declanşarea scînteii; momentul care va pune lumea pe jar este o ştire despre un atacator sinucigaş ce face victime într-un loc aglomerat din centrul Romei. Comunitatea e cuprinsă de panică, de ură şi de dorinţă de răzbunare.
Maria Linde e evreică, fiică a unei familii ce a supravieţuit Holocaustului şi consideră că răzbunarea nu este o soluţie. O tulbură faptul că localnicii au dat foc tavernei lui Nazeer plătind violenţei cu violenţă. Într-un discurs de acceptare a unui premiu acordat de primăria locală, scriitoarea nonconformistă rosteşte nişte vorbe care produc rumoare mai întîi în rîndul audienţei. Apoi acestea se propagă pe internet, exagerat, denaturat şi scos din context. Aşa cum se întîmplă de obicei pe internet. "Ce s-a întîmplat la Roma este o tragedie", spune ea. "Atacatorul a dat lumii moartea. Ce mai poate face un artist în aceste vremuri? E dificil să imaginezi o operă de artă mai puternică". Maria Linde trebuie să se explice, să justifice, să încerce să convingă lumea că în spatele vorbelor sale nu se află nici un substrat politic. Că e deplasat să fie comparată cu Michel Houellebecq. Într-un superb cadru de final, Maria Linde plăteşte pentru libertatea sa de exprimare. Spectatorii rămîn cu ochii aţintiţi la metafora vizuală de pe ecran, cei care asistă pe ecran la scenă trec indiferenţi pe lîngă ea. Dolce fine giornata e un film necesar dacă ne preocupă soarta Europei de azi. În 2019, la festivalul de la Sundance, Krystyna Janda a fost premiată pentru acest rol.
***
Direct de la Festivalul de la Berlin, unde a luat Ursul de Aur şi premiul Fipresci, a venit la TIFF Synonyms / Sinonime. L-am văzut marţi seara (4 iunie 2019) la Cinema Florin Piersic, într-o sală arhiplină. Regizorul israelian Nadav Lapid a mai fost acum 5 ani la Cluj, cu alt film (Policeman) şi a spus publicului în deschiderea proiecţiei că lui i s-a schimbat mult viaţa de la precedenta vizită, dar că oraşul i se pare la fel de încîntător. Ce nu ne-a spus este că filmul pe care urma să îl vedem e una dintre cele mai puternice experienţe cinematografice din 2019. Tom Mercier, actorul din rolul principal, are un joc atît de plin de forţă că mi-e şi greu să cred că acesta e debutul său în lungmetraj, cum găsesc notat pe siteul imdb. Subiectul e tot politic, abordat de data asta cu o estetică definită prin intensitate sonoră şi imagini brutale, ruperi de ritm şi tensiune care se acumulează de-a lungul celor două ore.
În Sinonime, a muri rimează cu a descoperi. Mourir - decouvrir, în franceză ambele sînt de conjugarea a doua. Eroul pe nume Yoav e un evreu fugit din Israel la Paris, care refuză să vorbească ebraica, aşa că în film predomină franceza (cu două, trei excepţii semnificative dictate de scenariu şi pe care vă las să le descoperiţi singuri). În filmul lui Nadav Lapid, limbajul e o încercare de afirmare a unei noi identităţi şi totodată negarea identităţii de care vrei să fugi. Dorinţa cea mai mare a personajului e să fie îngropat în cimitirul parizian Père Lachaise pentru că nu mai vrea să se întoarcă sub nici o formă acasă. Ţara lui natală, Israelul, va muri înainte ca el să moară, spune Yoav. Nu are din ce trăi, mănîncă zilnic nişte paste cu sos de roşii, cumpărate de la cel ieftin supermarché, iar masa lui de fiecare zi costă 1,28 euro. Dar asta nu îl împiedică să facă tot ce ţine de el ca să încerce să se acomodeze în ţara lui adoptivă. Învaţă limba şi se familiarizează cu valorile fundamentale ale occidentului (inclusiv laicitatea statului francez şi libertatea de exprimare), merge la cursuri de dobîndire a cetăţeniei, unde cîntă La Marseillaise (care în gura lui sună a veritabil cîntec de război) şi află de ce cocoşul galic a fost, este şi va fi puternic. Yoav adoră Franţa, şarja parodică în care descoperă virtuţile democraţiei nu ştirbeşte aura unei noi vieţi la care tînjeşte. Este însă şi Europa gata să îl primească pe Yoah sau Europa se scufundă şi toleranţa e doar una de faţadă?
La începutul filmului, Yoav nu are nimic, e dezbrăcat în mijlocul unui apartament gol şi e salvat în urma unei crize (nervoase? şoc hipotermic? nu înţelegem prea bine despre ce este vorba) de nişte vecini tineri mic-burghezi, cu îndeletniciri artistice. Personajul hoinăreşte pe străzile unui Paris efervescent şi animat, citind la întîmplare cuvinte dintr-un dicţionar Larousse cumpărat dintr-o librărie de unde mai ia şi trei cărţi poştale cu figurile lui Kurt Cobain, Napoleon şi Van Gogh. Poartă tot filmul acelaşi rînd de haine şi sub învelişul lor clocoteşte incredibil de multă furie. Yoav a fost soldat în armata israeliană şi de aceea urăşte locul unde s-a născut. Violenţa şi moartea l-au marcat adînc şi vrea să se elibereze de traume şi de coşmarul urii. După Sinonime, nu cred că o să mai pot asculta refrenul celor de la Pink Martini, Je ne veux pas travailler, je veux seulement oublier fără să îmi aduc aminte scena în care Yoav trage la ţintă şi "cîntă" cu mitraliera.
Filmul mai are o proiecţie la TIFF vineri, 7 iunie 2019.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..