Monştri., debutul în lungmetraj al lui Marius Olteanu (prim-regizor secund la Sieranevada), care semnează şi scenariul, e împărţit în trei capitole. Primul urmăreşte o seară din viaţa ei, al doilea, aceeaşi seară din viaţa lui, al treilea, ziua următoare din viaţa lor.
Imaginea primelor două părţi e îngustă, 1:1, cu alură vag dreptunghiulară, asemănătoare celei de pe ecranul unui telefon mobil ţinut în poziţie verticală. Întâmplător sau poate nu, în aceste două părţi, protagoniştii interacţionează exclusiv pe bază de mobil. Capitolul final, cel comun, revine la formatul larg, la raportul clasic înălţime-lăţime al imaginii de cinema.
Ea colindă oraşul (cu precădere zona Gării de Nord, o anumită pasarelă din Giuleşti şi cartierul Drumul Taberei, secţiunile Favorit şi Brâncuşi) într-un taxi, el bifează o aventură de o seară. De ar fi un om, căsnicia lor ar avea faţă tumefiată, pielea tăbăcită şi membrele în gips. Dar ar fi în viaţă.
Singurătatea atroce şi suferinţa infiltrată prin toţi porii sunt liniile de forţă ale prestaţiei excepţionale a lui Judith State. Deruta, confuzia, nesiguranţa şi pornirile contradictorii sunt atributele majore ale marelui rol făcut de Cristian Popa (debut în cinema al excelentului actor al Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti!).
Întâlnirea lor şi, mai ales, acel dans din pasajul-verandă de la Humanitas-Kretzulescu sunt potenţate de abilitatea directorului de imagine Luchian Ciobanu de a aşeza cele două personalităţi devastate, dar atât de pregnante, în cadre unitare. Pericolul ca drama unuia dintre ei să fure imaginea e evitat. Cuplul lor e un fel de al treilea personaj principal al unui film, în care Alexandru Potocean şi Şerban Pavlu izbutesc două roluri secundare memorabile, Dorina Lazăr şi Gabriel Răuţă se lipesc de retină în doar câteva cadre, iar Rodica Lazăr face un cameo delicios.
Povestea lor are detaliile ei particulare pe care vă sfătuiesc să nu încercaţi să le aflaţi înainte de vizionare. V-ar răpi surpriza şi ar diminua semnificativ latura umoristică a scenariului care, pe alocuri, e foarte pregnantă, mai ales datorită lui Potocean şi Pavlu.
Dincolo însă de detalii, de particularităţi, povestea poate fi povestea oricărui cuplu sau măcar a unei faze din viaţa unui cuplu. Acea fază, acel moment când pare că nimic nu mai merge, că totul se împotriveşte continuării vieţii în doi, dar când, totuşi, ceva misterios, neclar, persistent să încăpăţânează să îi menţină pe aceeaşi traiectorie. Poate obişnuinţa, poată frica, poate o formă puţin cunoscută de iubire. Atâtea lucruri care îi despart, atât de puternic ceva-ul care îi uneşte!
"Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer"
Şi nici nu ştim, nu ştiu dacă e finalul iubirii, dacă finalul n-a fost, de fapt, cu mult înainte, dacă a fost vreodată iubire, dacă are vreo şansă de a reveni. Acolo, pe treptele pasarelei feroviare de lângă atelierele Griviţa, o femeie şi un bărbat în plină tinereţe şi frumuseţe îşi admit deplina necunoaştere, absoluta ignoranţă, ceaţa cumplită prin care îşi târâie sentimentele, spaimele, vieţile. O clipă de sinceritate cu tot ce poate decurge din ea.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..