Radio Cluj / iunie 2019
Festivalul TIFF 2019
- De curiozitate, cîte aveţi? o întrebăm pe o doamnă care stă în faţa noastră la casierie cu un teanc uriaş de bilete în mînă.
- Nu ştiu, nu le-am numărat. Cam 15, cred.
- Atîtea filme urmează să vedeţi?
- Da, şi am văzut deja vreo 7 sau 8, nu mai ştiu sigur.
- Uau!

Pe doamna care m-a făcut un pic invidioasă pentru că reuşea să vadă atît de multe filme şi care îşi ţinea în ordine teancul de bilete nici nu mai ştiu în ce zi am întîlnit-o. Cred că era marţi (4 iunie 2019). Miercuri seara, o prietenă care intra la un film a zis căutînd în memoria telefonului o formulă criptică de genul "abonament 3, numărul 8". Părea că se descurcă şi ea între titlurile şi biletele stocate undeva în vreun mail, card sau nor virtual. Eu am început încă de miercuri să încurc ziua şi ora de difuzare pentru cîte-un film. Am ajuns totuşi la vreme ca să văd Scarborough, film aflat în competiţie şi care mi-a întărit ideea că în dragoste avem tendinţa să repetăm acelaşi gen de greşeli. Destinul îţi scoate în cale acelaşi fel de provocări şi timpul nu te face neapărat mai înţelept. Cînd e să ţi se aprindă călcîiele şi să dai cu capul de pragul de sus, se poate întîmpla ca experienţa nu îţi sară în ajutor prea tare. Filmul spune două poveşti de dragoste ce se dovedesc a fi de fapt aproape una şi aceeaşi, scenariul nu-i rău, dar finalul e neconvingător şi lăsat în coadă de peşte. Dacă sînteţi gata să băgaţi mîna în foc că niciodată nu aţi putea avea o relaţie cu cineva mai tînăr / mai bătrîn decît voi, atunci ar fi mai bine să ocoliţi Scarborough.


***
De la o zi la alta, stiva de AperiTIFF tot creşte şi parcă niciodată nu mi-a fost atît de ferfeniţă programul cu filme, pe care îl port cu mine tot timpul în geantă. E pătat de ploaie, cu colţurile îndoite şi au început să i se desprindă paginile. E drept că mai am acasă unul, pe care mă uit în fiecare dimineaţă cît îmi beau cafeaua; exemplarul ăla arată mai onorabil şi zece zile, cît ţine TIFF-ul, are locul lui privilegiat pe masa din bucătărie.

De o săptămînă încoace timpul parcă stă în loc şi abia cîte o întîmplare mi-aduce aminte că există şi altceva decît TIFF: anunţul că vine Robbie Williams la Untold, chestie care m-a umplut de entuziasm, faptul că mi s-a rupt o brăţară, chestie care m-a indispus (dar mi-a trecut repede) sau un dialog cu Constantin Chiriac despre minunăţiile ce se pregătesc la Sibiu pentru FITS 2019. E bine că anul acesta nu se suprapune cu TIFF-ul, că altfel nu ştiu zău cum se împărţeau între Cluj şi Sibiu cei pasionaţi deopotrivă de filme, teatru şi dans.

***
"Fiecare pas trebuie să treacă prin sînge" spunea Rudolf Nureev, unul dintre dansatorii pe care i-am admirat dintotdeauna. Un film inspirat de viaţa lui a fost anul acesta inclus în programul TIFF. Nu-l puteam ocoli, mai cu seamă că încă păstrez amintiri intense altor producţii de anii trecuţi din festival ce au refăcut portretul lui Ohad Naharin (care, apropo, va fi din nou prezent la FITS peste cîteva zile) sau al Pinei Bausch. The White Crow / Corbul Alb este numele filmului dedicat lui Nureev, sintagmă ce defineşte o persoană excepţională, ieşită din comun. Nureev a ieşit cu adevărat din tipare şi a trecut peste orice barieră pentru a-şi realiza visul de a dansa. A influenţat enorm istoria baletului şi percepţia publicului, ridicînd standardele tehnice şi artistice la niveluri pe care puţini le-au atins. Născut într-un tren trans-siberian, în timp ce mama lui mergea să îşi viziteze soţul ofiţer în armată, Rudik a fost pasionat de dans încă de mic: pe la 4 ani exersa primele mişcări din dansurile populare tătare. S-au făcut multe filme şi s-au scris cărţi despre personalitatea incredibilă a acestui balerin de geniu. Actorul Ralph Fiennes s-a hotărît să facă un film despre Nureev după ce a citit primele 6 capitole dintr-o biografie a artistului rus. Joacă în film şi rolul celebrului profesor Puskin, instructorul de la şcoala de dans Kirov din Leningrad, cu care a studiat Nureev.

În Corbul Alb, balerinul ucrainean Oleg Ivenko e Nureev, ales bine în rol pentru calităţile atletice, dar şi pentru ochii pătrunzători şi privirea lui de un albastru exploziv. Filmul nu prezintă întreaga sa carieră, cei peste 30 de ani cît a strălucit la Royal Ballet din Londra, performanţele memorabile din Paris sau perioada cît a condus Baletul Operei franceze. Şi nici finalul provocat de SIDA. E o evocare a începuturilor sale, încăpăţinarea cu care la 17 ani voia să demonstreze că e cel mai bun, că e diferit, deşi unii nu îi dădeau prea multe şanse. Filmul e presărat cu amintiri alb negru din copilăria lui Nureev, primele relaţii sentimentale şi prima mare şansă de a dansa în afara URSS, pe scena Operei Garnier din Paris, moment ce coincide cu decizia de a cere azil politic în Franţa. Asta în ciuda agenţilor KGB care îl supravegheau şi intenţionau să îl ducă cu forţa înapoi la Moscova. Se întîmpla în 1961, cînd dansul lui din spectacolul La Bayadère a uimit pe toată lumea şi a deschis calea afirmării sale în Occident. Deşi voia să fie cel mai bun şi chiar era cel mai bun, filmul sugerează că Nureev nu căuta perfecţiunea tehnicii în interpretările sale; mai important decît să execute mişcările după reguli era să le încalce şi să transmită prin dansul său o poveste. Corbul Alb spune povestea unui om ce a sacrificat totul pentru a fi liber şi pentru a-şi urma pasiunea, fiindcă a crezut mereu că trăieşti atîta timp cît dansezi.


Descarcă programul TIFF 2019 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus