Şi totuşi, Mo, debutul în lungmetraj al lui Radu Dragomir, curge fără a plictisi, creează tensiune şi, lucru cu adevărat neaşteptat, mai multe momente de deschidere şi apropiere între cele trei personaje principale, a căror evoluţie poate fi citită, pe alocuri, şi în altă cheie decât un joc de-a şoarecele şi pisica.
În relaţia dintre Mo (Dana Rogoz) şi profesor, bunăoară, acolo unde intervin puternicele sentimente (reale) ale fetei pentru tatăl dispărut şi multiplele regrete (trucate sau nu) ale personajului sexagenar al lui Răzvan Vasilescu faţă de traseul propriei sale vieţi, e complicat de spus cât e descoperire reciprocă veritabilă şi cât joc de seducţie machiavelic, pus în scenă de bătrânul pofticios.
Există o bucurie certă, netrucată, de ambele părţi, în faţa revelării pasiunilor comune, după cum există un aer profesoral, un stil de stăpân ce îşi biciuieşte din vorbe subordonaţii pe care gazda îl abordează când şi când la adresa celor două invitate ale sale.
În rol de Don Juan puriu, versat şi sigur pe mijloacele şi scopurile sale, Răzvan Vasilescu nu cedează nici o clipă tentaţiei de a juca un bad boy pur şi atât. Echivocul din tonul său, crescendo-ul bine temperat al gesturilor de apropiere faţă de Mo, antologicele cadre cu cele două chitări transformă un personaj cu potenţial odios într-unul pe care spectatorul ajunge, pe alocuri, să-l simpatizeze.
În rolul tinerei neatente la contextul ce foarte predispune la un sfârşit prost, Dana Rogoz mixează în chip convingător naivitatatea, spiritul de frondă post-adolescentin, traumele familiale şi fascinaţia patern-erotică pentru profesorul cel cool, cu apartament în Centrul Istoric al Bucureştiului şi un perete burduşit de muzici şi filme de colecţie.
Undeva în plan secund, personajul Mădălinei Craiu încearcă să menţină echilibrul în viaţa prietenei sale, e vocea raţiunii atât în relaţia cu aceasta, cât şi cu profesorul-gazdă, dar, pe măsură ce atracţia dintre aceştia doi creşte, ajunge să fie împinsă în afara jocului.
De la Ramones până la ZOB, punk-ul şi al său ton etern ireverenţios îşi au rolul lor în acest film curajos (ultra-curajos, pe alocuri), setând cheia justă de interpretare a imaginarului care uneşte o (încă) puştoaică de nici 20 de ani şi un domn trecut bine de a două tinereţe (dar nu şi de poftele ei).
Climaxul şi deznodământul nopţii rămân de descoperit de către fiecare spectator, pe cont propriu. E de aşteptat ca unghiurile de vedere să difere semnificativ şi multiple discuţii să urmeze vizionării filmului. La TIFF 2019, unde pelicula şi-a avut premiera mondială, dezbaterile amicale s-au prelungit mult în noapte, ca un omagiu indirect adus regiei şi scenariului lui Radu Dragomir şi jocului actorilor săi.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..