Pamflet politic sau parabolă - Anons / The Announcement la TIFF, 2019

Inspirat din evenimente reale, petrecute în anul 1963 în Turcia, când o juntă militară a pus la cale o lovitură de stat, filmul lui Mahmut Fazil Coskun Anons / The Announcement / Anunţul supradimensionează parodic momentul poticnirii acţiunii în impedimente rizibile. Construit exclusiv din cadre fixe, într-o manieră ce imită sobrietatea şi rigoarea documentarului, cu un rictus mucalit întipărit pe faţă naratorului ascuns în spatele camerei, pamfletul politic propus de regizor surprinde prin simplitatea subiectului, economia replicilor, numărul redus al personajelor, stranietatea fizionomiilor, lipsa agitaţiei presupuse la un asemenea eveniment. De aceea, mi se pare că subiectul real e potenţat într-o parabolă cu iz de satiră generalizată, ieşită din determinări geografice, istorice sau politice strict ori rigid stabilite.

Un cadru fix: în noaptea puciului, apar în taxiul unui şofer sfrijit doi bărbaţi cu feţe cadaverice fără expresie, care cer să fie duşi la o anumită destinaţie. Alt cadru fix: coborâţi din maşină, complotiştii scapă de controlul poliţienesc sub motiv că sunt muzicanţi şi merg la un concert. Reurcaţi în taxiul sordid, cer schimbarea destinaţiei. Cei doi bărbaţi cu feţe cadaverice par desprinşi din filmele cu Al Capone. Parcă spre a-şi justifica provenienţa de film noir, unul din ei îl împuşcă pe şofer. La locul de întâlnire conspirativ vine un coleg de-al lor, interesat să cumpere un frigider ca cel din stânga ecranului, a cărui reclamă e pe perete. În mod sinistru, e împuşcat şi băgat în frigider deoarece avea un aparat de ascultare la el. Eliminat fiind trădătorul, cei rămaşi îşi schimbă hainele, unul din ei cântă pompos imnul Coreei, nu se ştie precis al cărei ţări din peninsula recent despărţită în două state, deci încadrarea în epocă se face tot la modul ilar. Apoi apar îmbrăcaţi în haine militare şi, vorba vine, iau cu asalt clădirea pe frontispiciul căreia scrie Radio Istanbul. Adică intră în sediul postului naţional de radio pentru a anunţa lovitura de stat. Dar anunţul se amână la nesfârşit din varii motive.

Filmul nu înteţeşte ritmul tacticos şi meticulos pregătit pentru a duce în deriziune acţiunea ofiţerilor marcaţi de importanţa şi măreţia faptei lor. Misia îndeplinită le conferă dreptul de a bea un pahar cu alcool pentru victorie, unul din ei spune un banc despre nemţi din timpul celui de al doilea război mondial. Ei sunt salvatorii naţiei, ei vor duce ţara la democraţie... Şabloane de acest fel sunt vehiculate frecvent şi apar des într-o parte sau alta a lumii, nu numai în Turcia. Dar, aşa cum stă bine unei parodii de asemenea proporţii, acţiunea lor eşuează lamentabil, adică nu, rizibil.


Menţinut în stilul unei relatări seci, cu cadre înţepenite şi umor sticlos, cu personaje statice sinistre la înfăţişare, filmul e o comedie rece cu extensie în absurd şi coşmaresc, cu prezenţe fizice, actori sau umbre interpretate ca nişte stafii desprinse din producţiile americane ale anilor '50 alb-negru. Decorurile aduse dintr-o lume desuetă, aparatul de marcat al taxiului, telefonul de ebonită, obiecte luminate de becuri oarbe sporesc adâncirea în stranietate şi mister de tip policier, desigur, trucată.