Delir în doi - Arest la TIFF, 2019

Oricine a văzut Acasă la tata, lungmetrajul de debut al lui Andrei Cohn, sau e familiarizat cu genul de roluri şi de filme în care e de aplaudat Alexandru Papadopol va fi, cu siguranţă, surprins (de nu chiar de-a dreptul şocat) de subiectul şi derularea lui Arest, peliculă proiectată în premieră naţională la finalul celei de-a doua vineri (7 iunie 2019) din TIFF 2019. Singur rolul lui Iulian Postelnicu din Un etaj mai jos al lui Radu Muntean ar putea reprezenta o punere în temă cât de cât de potrivită.

Vizionarea lui Arest la capătul unei zile extenuante, pline de filme remarcabile, este, în primul rând, o probă de anduranţă. Din cele 2 ore şi 6 minute ale filmului, probabil că 1 oră şi 50 de minute se întâmplă într-o celulă dintr-o închisoare bucureşteană a anilor '80. Într-un spaţiu dotat cu 3 rânduri de paturi suprapuse, o masă, o chiuvetă şi un separeu destinat urinării, doi bărbaţi, un infractor de drept comun transformat în torţionar, Vali (Postelnicu), şi un arhitect bănuit de activităţi contrare politicii de partid şi de stat, Dinu (Papadopol), petrec împreună un număr nenumit de zile şi nopţi. Când şi când, câţiva gardieni apar în celulă, după cum, din când în când, câte unul dintre cei doi se întoarce de la interogatorii cu mai-marii închisorii (actorul clujean András Hatházi face un rol secundar remarcabil în chip de securist cu grade multe, care setează, de la bun început, regula jocului). Despre un procuror, o acuzaţie formulată în termeni juridici, un judecător sau un proces nu poate fi vorba.

Relaţia dintre cei doi, deşi avansează pe un clasic şi oarecum previzibil şablon călău-victimă, nu are corespondent într-o cinematografie română care nu a părut interesată, până acum, să intre în terifiantele detalii ale atrocelor violenţe întâmplate (nu doar) în anii '50 în închisorile comuniste. Deşi direcţia de imagine a lui Andrei Butică evită aproape complet, în chip inspirat, aducerea în prim-plan a agresiunilor fizice, filmul nu-şi cruţă spectatorii, imersându-i cu meticulozitate în spirala mereu ascendentă a ofensivei fizice şi psihice îndreptate împotriva arhitectului consumator de filme interzise pe video, de cărţi xero-copiate ale unor scriitori români emigraţi în Occident şi de bancuri cu tovarăşul şi tovarăşa.

Dacă loviturile din ce în ce mai puternice aplicate de torţionarul cu aere de intelectual à la Becali (Iulian Postelnicu îşi conduce personajul cu o precizie, naturaleţe şi siguranţă remarcabile) sunt aşezat în plan secund, efectele lor pe trupul din ce în ce mai degradat al intelectualului împins de calea dezumanizării (Alexandru Papadopol virează convingător de la un tip-distant, vizitat de o frică bine controlată, la o victimă ajunsă dincolo de culmile disperării, dispusă să toarne mai mult decât i se cere) sunt prezentate în toată anti-splendoarea lor. În câteva cadre-tablou de inspiraţie christică, camera ne face martori-complici la uluitoarea degradare de care un individ prins în rotiţele unui sistem absurd, abject, atotputernic poate avea parte.

Dur, greu, contondent, Arest e genul de film-coşmar a cărui vizionare, deşi angoasantă, e un gest necesar în încercarea cunoaşterii întru anihilare a răului pe care îl stârneşte în om orice regim dictatorial.