Singurătate în doi - Pafsi / Pauză la TIFF, 2019

Discret şi monocord se strecoară prin cascada de producţii zornăitoare şi epatante ale actualei ediţii filmul realizat de Tonia Mishiali în 2018, intitulat Pauză / Pause / Pafsi (Cipru-Grecia), deşi incipitul cu eroina în vizită la ginecolog (unde medicul înşiră o listă de boli fără legătură cu problemele ginecologice) anunţa o comedie relaxantă, cu ecou în rândul spectatorilor entuziaşti. Lucrurile nu stau tocmai aşa înaintând în subiectul linear, dar bine alcătuit, punctat cu puseuri de comic timid întins ca un gumilastic peste drama femeii trecute de patruzeci şi cinci de ani, relatată în lungi secvenţe nedialogate, dar elocvente în substanţa lor analitică şi narativă. Camera povesteşte lent, cu anume deferenţă şi empatie, "întâmplările", trăirile şi intimităţile unei femei obişnuite din zilele noastre. Suntem informaţi că regizoarea cipriotă Tonia Mishiali are apetenţă pentru teme sensibile, sociale şi feminine, fără să fie o feministă declarată, dar capabilă să problematizeze cu bun gust sincopele normalităţii din viaţa de familie, după cum se întâmplă şi aici. Pauză e deja un film multipremiat şi e abia la început de drum prin festivaluri. Protagonista Stella Fyrogeni în rolul Elpidei o reprezintă, sau mai bine spus îi reprezintă cu succes investigaţiile în universul feminin sensibil, indiferent de vârstă, atât de vulnerabil şi imprevizibil.


Camera o urmăreşte exclusiv pe Elpida, femeie între două vârste, care trăieşte de ani buni o singurătate în doi alături de Carlos, un bărbat care i-a marcat definitiv existenţa. Imposibilitatea comunicării cu soţul ei, un mâncău cu impulsuri rudimentare şi instincte primare, abstrase afectivităţii cuplului, o adânceşte în depresie şi izolare. Caută să-şi agrementeze viaţa banală, lipsită de perspectivă, frecventând un club de pictură, discutând, rar, cu o prietenă. Prietena o foloseşte uneori pe post de babysitter, soţul pe post de bucătăreasă. Viaţa ei nu are măsură decât prin raportare la cei din jur. Când apare un tânăr muncitor angajat să zugrăvească blocul în care locuieşte, planurile naraţiunii încep să se amestece. Subtilitatea montajului aduce pulsaţiile imaginare în câmpul cotidianului. Realitatea monotonă face loc visului interzis, dă undă verde defulărilor sexuale, dar traiectul trăirilor eroinei e urmărit cu decenţă, învăluit în ambiguitate protectoare. Nimic nu distonează cu ritmul vieţii rutiniere, învăţat pe de rost ani la rând, nici hotărârea de a evada la un moment dat, soldată cu un previzibil eşec.

Scena emblematică a filmului, reluată cu obstinaţie rece, statică, fără dialog, e aşezarea la masă, faţă în faţă, moment în care Carlos înfulecă de zor, cu multă poftă din bucatele pregătite, în vreme ce Elpida abia dacă se atinge de mâncare. Scenă caracterologică pentru psihologia celor două personaje prezentate în esenţa lor comportamentală. De asemenea, lupta surdă dintre ei e bine pusă în evidenţă prin interferenţa sonorului televizorului, când Carlos urmăreşte un meci de fotbal şi Elpida ascultă muzică. Carlos acţionează discreţionar în toate. Îi vinde maşina cu care mergea după cumpărături, un semn al independenţei faţă de el, o jigneşte, o posedă când are el chef. După o seară petrecută la discotecă, dorinţa de emancipare a Elpidei sporeşte, îşi face bagajele spre a părăsi domiciliul conjugal, dar se întoarce învinsă. Oscilaţiile ei temperamentale dau măsura dezorientărilor impuse de mutaţiile fiziologice prin care trece, desenate cu delicateţe auctorială.