De dragoste şi thriller - The Constant Gardener

Acum trei ani, am descoperit, graţie unei prietene acum peste mări şi oceane (Marie-Louise, te pomenesc...), care îmi spunea că ar putea să scrie o carte despre semiotica filmului, Cidade de Deus. Evident, am fost impresionată şi, la un asemenea precedent, un film semnat Fernando Meirelles nu putea să treacă nevăzut.

Deci m-am dus la film, care fusese promovat ca ţintind un public masculin. Ceea ce, cu atât mai mult, m-a intrigat, aşa cum le intrigă pe toate femeile serialele de genul Mintea unui bărbat însurat, în speranţa că, poate, îi vor înţelege mai bine pe cei alături de care vieţuiesc, lucrează, îşi petrec câtva timp din viaţă etc. Filmul, deşi cu un dublu plot, de dragoste şi thriller, fusese, aşadar prezentat ca unul în care Conspiraţia e globală, intri într-o lume a conflictelor fără ieşire şi stai cu sufletul la gură până la final. Toate acestea, alese cu grijă pentru un public (cel român) amator de filme de acţiune mai degrabă decât de romantism.

Filmul are, însă, o latură romantică foarte profundă, ceea ce îl face captivant deopotrivă pentru femei. De altfel, americanii i-au exploatat-o şi l-au promovat ca fiind dramă, un film de dragoste mai degrabă decât thriller. Tagline-ul american nu era Conspiraţia e globală, ci Love. At any cost. Dincolo de toate instrumentele de marketing ale campaniei de promovare, rămâne, însă, numele lui Fernando Meirelles şi mai rămân Ralph Fiennes şi Rachel Weisz...

Despre evoluţia lui Ralph aş putea eu scrie o carte, dar nu o voi face aici (tipul îmi place la culme, este pentru mine ceea ce numesc adolescenţii actorul preferat). Rachel Weisz arătase deja încă de la Runaway Jury că este un actor matur, dintre aceia care pot avea feţe nebănuite anterior.

Intriga romantică a filmului poate fi exploatată din atâtea unghiuri, mai ales filozofice şi nu narative, încât îi rog pe cei care nu sunt adepţi ai teoriei lui Eliade, aceea enunţată prin finalul Nopţii de Sânziene, să nu citească mai departe.

Cei care se iubesc sunt împreună în viaţă şi în moarte - o spune John le Carre în romanul The Constant Gardener, o spune Eliade în Noaptea de Sânziene, o spune Swedenborg în Despre înţelepciunea iubirii conjugale, o spun mulţi alţii. Nu e locul şi nici timpul - eu fiind încă în viaţă - să emit acum teorii despre cât de veridică este afirmaţia, cert este că nouă, oamenilor, ne place, ne e reconfortant să o credem. În faţa a ceea ce ne înspăimântă, ne dorim să îi avem în preajmă pe cei dragi. Dacă ideea e răsuflată sau nu, vă invit să o constataţi singuri, în maniera regizorală a unui Fernando Meirelles care nu dă greş.