The Constant Gardener - partea a treia sau a patra

Întâi, titlul în română al filmului (Prietenie absolută) îmi aminteşte de epoca în care inventivitatea traducătorilor români o bătea pe cea a autorilor. Cineva o fi simţit un ceva delicat, subtil şi imponderabil de a numit filmul aşa, şi nu "dragoste nesfârşită" cum e într-o replică a filmului, nu că asta ar fi fost o soluţie. De fapt autorul, John le Carré, ştia el ce ştia şi, sincer, mai greu am văzut un nume atât de potrivit cu conţinutul lui. În fine...

Fernando Meirelles nu ar fi făcut un love story. Nu după Cidade de Deus şi nici înainte. Nu o poveste (şi în ultimul timp numai ecranizări) care să nu implice fenomene sociale largi, în care omul e prins şi strivit, fără să fie învăţat să reacţioneze. În care reacţiile discontinue sunt cele care agravează realitatea. În care localnicul nu ar vrea să te omoare, da' dacă nu te cunoaşte prea bine, ce să facă?

Meirelles nu ar putea vorbi despre romance, de fapt, el nici nu are obiceiul să vorbească, ci să arate. Vorba lui Rachetă din Cidade..., "ai nevoie de mai mult decât de curaj ca să te faci gangster, ai nevoie de idei". M-am întrebat de unde îi vine lui Meirelles stilul vizual, care la el e totul. Bănuiam un trecut de fotojurnalist, dar nu, omul e de formaţie arhitect. Oricum, The Constant Gardener arată ca o succesiune de poze făcute de mâna unui fotograf care a renunţat total la cuvinte. Care face din poze poveşti şi te intoxică cu ele, cu intimităţile lor superbe şi şocante. Nu. El nu a renunţat la cuvinte, sunt acolo, dar ochiul lui indiscret o ia înainte, mereu în rândul întâi, mereu emoţionat, mereu scotocind după compoziţie. Asta îmi aminteşte tot de Cidade... şi de întrebarea Micului Zar - "Poţi citi?"Şi răspunsul "pot citi, da' numa' pozele". Filmul e un festin de imagine, epuizant ca un purgatoriu, care vine peste cartea lui le Carré - despre care unii spun că e spion -, carte pe care n-am citit-o, dar unde autorul trebuie să îşi fi spus povestea modest, fin, ca un britanic ce se respectă şi doar pe jumătate capabil să exprime intensităţi afective peste normal. Un prieten din Scoţia mă întreba dacă ştiu ce face el când se enervează rău, când lucrurile devin insuportabile. Nu ştiam. "Beau un ceai". Aşa şi domnul Justin Quayle, cu grădina lui perfectă, cu gelozia pe care o ascunde în spatele unui gest galant şi al unui răsad de flori. Şi cu hotărârea disperată să meargă până în pânzele albe, nu pentru a afla adevărul, ci pentru a descoperi secretele pe care femeia lui nu i le-a mai spus de când el şi-a pierdut încrederea în ea.

În tragedia sărmanei şi marii Africi, drama lui absurdă, atroce şi fără ieşire se pierde la fel de anonim ca toate celelalte drame ale localnicilor, văzuţi în treacăt pe la cozile de medicamente/ teste HIV, TBC ETC. Africa e o vedere colorată cu copii negri (care, ca orice vedere, e deja în trecut, o vezi şi nu e), cu capete mari şi cu zâmbete până la urechi, care aleargă pe lângă maşini, arătând cu degetele în sus că totul e OK, copii atât de mulţi încât pare că Africa, cu toate plăgile ei, nu va seca vreodată de populaţie.

Filmul te atinge iremediabil, cu miile de fire colorate intens, fiecare izvorând dintr-o tragedie, fără eroi, fiecare deschizând în ochii tăi o rană. Vezi lucruri văzute subiectiv de personaje (Fiennes a filmat, se pare, chiar el unghiurile subiective ale lui Justin sau unghiurile amintirilor şi mai subiective ale acestuia), lucruri trecute cu vederea de acestea, lucruri recuperate ulterior, vezi şi lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai vede în afară de tine. La generic, plângi în gând. După, ieşi liniştit.

Şi, apropo de plâns, stau şi mă întreb, ca voi toţi, de ce nu a fost nominalizat Ralph Fiennes (nici măcar nominalizat!) la Globul de Aur. Cât de mult mai buni puteau fi ceilalţi cinci? Nu că nu m-aş bucura pentru George Clooney în Syiriana - George Clooney merită un Glob de aur, fie şi numai pentru că se urâţeşte în fiecare film în care vrea să fie luat în serios. Rachel Weiss a plecat acasă cu trofeul pentru Tessa Quayle, ceea ce pare normal, dar el, Ralph, era imposibil de neobservat... Aveam toată încrederea în Globuri, fiindcă la Oscar se produc, oricum, mult mai lesne accidente şi fiindcă, şi mai frustrant, Globurile anunţă, de regulă, Oscarurile. Sperăm în accidente... Britanicul a "câştigat" până acum două nominalizări la Globuri şi două la Oscar şi devine treptat un paradox fără premii.