Vieţi secrete - The Constant Gardener / Prietenie absolută

Primul lucru pe care trebuie să-l ştie cititorul de John le Carré, înainte de a merge să vadă ecranizarea după Prietenie absolută, este că nu va vedea o ecranizare după Prietenie absolută / Absolute Friends - pînă la ora asta, ultimul roman al lui le Carré. Va vedea o ecranizare după penultimul roman al lui le Carré, The Constant Gardener. Vinovat de această confuzie este distribuitorul român, care presupun că trebuie felicitat, totuşi, pentru performanţa de a fi nimerit măcar autorul. Trebuie ţinut cont şi de faptul că romanul The Constant Gardener a fost publicat la noi sub titlul Experiment secret (sau ceva asemănător) - genul de titlu pe care e mai bine să-l faci pierdut, cu tot cu trimiterile lui la o mie de thriller-uri mediocre.

Realizat de Fernando Meirelles, The Constant Gardener e oricum, numai mediocru nu. Călătoreşte între prezent şi trecut, între Kenya, Marea Britanie, Germania şi Sudan, şi o face cu aplomb, fără autoindulgenţă turistică şi fără să se uite mereu peste umăr ca să se asigure că spectatorul nu s-a pierdut (observaţi lipsa cărţii poştale, a insertului orientativ şi a vocii din off). Combină investigarea furioasă a intereselor ce leagă marile corporaţii internaţionale de continentul african cu investigarea romantică a misterelor ce pot rămîne în urma unei femei care moare, oricît de mulţi bărbaţi au crezut că o iubesc şi o cunosc, şi, în fine, cu investigarea unui anumit tip de anglicitate, care, ţinînd cont şi de faptul că e întrupată de Ralph Fiennes, s-ar putea numi "pacienţa englezească". Fiennes e un diplomat britanic, Justin, a cărui soţie, Tessa (Rachel Weisz), e găsită moartă pe malul unui lac din Kenya. Tovarăşul ei de drum, un doctor kenyan, nu e de găsit; există indicii că el şi Tessa ar fi fost amanţi. Indiciile par plauzibile: vedem în flashback cum intrase Tessa în viaţa lui Justin - ca un ciclon în grădinuţa lui îngrijită cu pedanterie şi constanţă. Era pătimaşă, inflamabilă, vehement contra, congenital nemulţumită. El se agita în jurul ei cu dragoste, cu mîndrie şi cu solicitudinea aceea comică, jenată, constipată, care reprezintă reacţia de apărare a unei educaţii de gentleman împotriva a orice aduce a exprimare dezinhibată. Filmul îi tratează inhibiţiile cu o deferenţă rară în cinema-ul de azi, care tinde să ia partea dezgheţaţilor şi să-i altoiască pe constipaţi cu zel terapeutic. Deferenţa vine, desigur, de la le Carré: aproape că nu există personaj masculin în opera lui care să nu sufere de o formă sau alta de blocaj afectiv. Asta s-ar putea explica simplu, prin faptul că majoritatea sînt spioni (nu şi Justin), dacă în cele mai bune cărţi ale lui n-ar funcţiona sugestia inversă - că în însăşi natura societăţii britanice şi în special a sistemului ei educaţional există - sau exista - ceva care să împingă la reprimare, la disimulare, la cultivarea unei vieţi secrete.

Justin, cu neputinţa lui de a face o scenă, mai mare (pînă la un punct) chiar şi decît nevoia lui de afla adevărul despre Tessa; colegul lui, Sandy (Danny Huston), cu tulburarea de şcolar care-l cuprinde ori de cîte ori e în preajma Tessei: toată lumea se ascunde tot timpul. Tessa pare să aibă cele mai multe motive de a se ascunde, dar, după cum descoperă Justin, motivele ei fuseseră de departe cele mai virtuoase. Tocmai de-aceea e personajul cel mai puţin plauzibil (deşi Rachel Weisz aici este cea mai imperioasă prezenţă cinematografică feminină de la Kate Winslet în Eternal Sunshine of the Spotless Mind); e soarta multora dintre eroinele lui le Carré, puse să reprezinte tocmai acele emoţii curate, necenzurate, care le sînt inaccesibile eroilor lui. Mult mai emoţionantă e figura lui Justin - sugestia că un gentleman veritabil e, în esenţă, o persoană formată pentru a ocupa un loc onorabil într-o lume cu totul diferită de cea în care ajunge pînă la urmă să rătăcească, la fel ca noi toţi. De-aceea pare atît de rătăcit - de două ori mai rătăcit decît în bidonville-urile kenyene - în restaurantul londonez unde primeşte condoleanţele şi descurajările mieroase ale superiorului său, Sir Bernard (Bill Nighy). Între timp a descoperit pista lăsată de Tessa: aceasta duce la un centru secret unde o companie farmaceutică testează un medicament împotriva tuberculozei, sacrificînd zeci de cobai kenyeni - oameni. Meirelles încinge şi mai tare atmosfera de conspiraţie: din momentul acela, fiecare pieton prins în cadru pare să ascundă ceva.

Ca şi la filmul lui precedent, Cidade de Deus, Meirelles se agită prea mult: nervozitatea începe să pară autoindusă şi întreţinută artificial; rechizitoriul împotriva companiilor farmaceutice devine difuz. Dar pot găsi o justificare pentru dopajul stilistic: intenţia de a disipa ciudatul aer de stagnare care pluteşte de la un timp încoace - de la sfîrşitul Războiului Rece - peste creaţiile lui le Carré, în ciuda (sau chiar din cauza) globe-trotting-ului intensiv şi a adeziunii lor din ce în ce mai pătimaşe la cauze tot mai drepte. Prefer filmul: imersiunea totală a lui Justin în viaţa secretă a unei moarte are o logică simplă, vibrantă: omul nu e morbid, pur şi simplu o iubeşte şi încearcă s-o cunoască.