Pacientul kenyan - The Constant Gardener

Cotat de critica internaţională printre cele mai bune filme ale anului, The Constant Gardener este ecranizarea romanului omonim de John le Carré, o poveste de iubire postumă, secondată de un plot de thriller-rechizitoriu al companiilor de medicamente din Africa şi şuntată de un titlu metaforic, incomod. Titlul românesc, în schimb, este un mambo-jambo. Prietenie absolută este titlul altui roman al lui John le Carré, anume Absolute Friends. Carré e un fel de Shakespeare al cărţilor kiss kiss bang bang, doar că ele sunt mai puţin kiss şi chiar mai puţin bang, cu trădări, duble trădări, intrigi, decepţii şi iluzii (Spionul care venea din frig, Micuţa toboşăriţă, Casa Rusia, Omul nostru din Panama / Tailor of Panama, am enumerat doar adaptările pentru cinema)... Înţeleg, "Grădinarul constant" era un barbarism şi un non-sens, dar se putea numi "Afacerea kenyană" sau "Kenya, dragostea mea"...

Constant gardener înseamnă statornicie, perseverenţă, adică cine sapă adânc dă de apă. Totuşi, mie nu mi s-a părut că Fiennes o iubeşte pe soţia sa (Rachel Weisz), decât după ce moare, poate că nu se poate ataşa de lucruri vii şi nu poate reacţiona la momentele în care trebuie să ai prezenţă de spirit. Adică nu e Ethan Hunt şi nici James Bond, ci un fel de Anthony Hopkins din The Remains of the Day, care devine man on fire. Nu, nu v-am stricat filmul, pentru că el se derulează în flashback-uri, fără ordine cronologică, tremurat, fragil, aşa ca sentimentele eroului (?!), ok, protagonistului. Justin Quayle, diplomat sau conţopist, este un erou anti-macho, nu dur şi Bondian, ci real şi fragil. Un pasionat de grădinărit îndrăgostit, statornic, înşelat, trist, furios, stînjenit, incapabil, impotent. Astea sunt simptomele pacientului kenyan (da, ştiu că e facilă comparaţia cu The English Patient al lui Minghella, dar nu pot să-l compar pe Fiennes de aici cu Amon Goeth sau lord Voldemort).

Regizorul Fernando Meirelles s-a impus cu Cidade de Deus (Oraşul zeilor) ca un autor important. El a insistat ca producţia să se filmeze chiar în Kenya. Ca mijloace stilistice, aduce în lumea lui Carré camera mobilă, mişcată, culorile terne şi modul cum traversează lumina (soarele apare doar la sfârşit) şi, ca obsesie individuală, grija pentru copiii abandonaţi. Faţă de magherniţele kenyene, Favelele braziliene sunt adevărate cartiere de Suburbia (după film a fost creat un fond Constant Gardener, pentru a-i ajuta pe localnicii muritori de foame).

C.G. a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) regizor şi actriţă, Rachel Weisz a primit premiul, să vedem dacă se întâmplă ceva şi la Oscar. Mie mi-au plăcut mai ales "secunzii", Danny Huston (din Birth, Aviator), băiatul regizorului John Huston, Bill Nighy (Get Crazy, Underworld) şi Pete Postlethwaite (In the Name of the Father, Usual Suspects). Şi actul trei, care trece la lumină şi la acţiune, după toată fragmentarea cronologică şi sentimentală, cel în care perseverenţa "grădinarului" are pay off, chiar dacă nu cel pe care-l aştepţi din filmele americane. În lumea aceasta murdară, boala e la fel de incurabilă, ca şi pacientul.