Grădinarul constant - The Constant Gardener

Chiar aşa se cheamă. Mă rog, englezii plasează adjectivul în faţă... Dar, pe bune, aşa se cheamă.

Prin constant a se citi permanent (grădinăritul), neclintit (cînd recuperează, caută, compensează, ca variantă a răzbunării), statornic (pînă la moarte).

Deşi diplomat de carieră, preocuparea sa constantă e grădinăritul. Deşi într-o ţară atît de puţin plictisitoare, cum e Kenya, Justin Quayle (Ralph Fiennes) se ocupă, neclintit, de grădina sa. Deşi cu o nevastă frumoasă, Tessa (Rachel Weisz), pe cale să-i facă un copil şi care mai are şi neastîmpărul de a se pune să scotocească secretele murdare ale unor firme de medicamente, Quayle se dedică statornic plantelor sale. Singura sa abatere, dar nu chiar, e durerea sfîşietoare la moartea Tessei, pe care şi-o defulează într-o mişcare de semn contrar: devastează grădina. După care îşi face o alta, nevăzută, săpînd pe urmele soţiei sale. În fundul grădinii din urmă îşi aşteaptă ucigaşii, ai Tessei, ai lui, care îl strigă politicos, Mr. Quayle.

În fine... introducţii...

Resume.

Pot însă mai întîi să vă aduc aminte de Cidade de Deus? Numai puţin. O secundă. Exploziv, cum a zis Andrei. Cînd m-am aşezat să văd al doilea film al lui Meirelles (nu spui de unde îl aveam, că mă leagă americanii, sînt mult mai activi la capitolul piraterie, v-oi spune cu altă ocazie) în cap aveam nu imaginile lui Cidade de Deus, ci ritmul lui. Hotărît, clar, zguduitor. Şi m-a indus în eroare. Grădinarul, vreau să zic. Constanţa lui. Am vrut să împing şi să învîrt camera mai repede. Ca şi cum devenisem dependentă de ritmul narcotic cu care mă infuzase atunci cînd cu Cidade de Deus. În fine...

Aici camera nu e smucită, nu e nici calmă. Uneori trage cu ochiul atît de intim că te întrebi dacă nu cumva eşti indiscret, alteori trece pe lîngă lucruri şi le lasă în planul secund, protagoniştii sînt undeva prin cadru, trebuie să te străduieşti să le prinzi mersul cu privirea, uneori decupează personajul într-un gol imens, de-ţi vine să îl umpli tu cu vată, cu orice, alteori cadrul se umple atît de tare de un detaliu încît... În fine...

Dar e ceva aici ce se repetă. Sau, mai bine, se păstrează - de la Cidade de Deus. Desenul sinuos al poveştii (vă amintiţi senzaţia pe care aţi avut-o prima oară cînd aţi citit un sud-american?), un du-te vino calculat la milimetru, care îşi îndeplineşte fermecător rolul, precis nu ca un ceas, ci ca o linie trasă pe unde trebuie: înteţeşte şi întreţine suspansul. Nu atît de previzibil, încît să plictisească, nu atît de întortocheat, încît să ajungă abscons. Da, ştiu, meritul scenaristului. În fine...

Fiennes are, din nou, o performanţă rafinată, nuanţată pînă în cele mai mici umbre care îi trec pe faţă - îşi joacă la perfecţie rolul de diplomat nu foarte viril, naiv în mare măsură, idealist într-o altă mare măsură, capabil însă să se regrupeze inteligent şi subtil cînd i se pun în faţă toate datele. Dragostea lui e reţinută, la fel ca şi furia - cu singura excepţie mai sus amintită, care se răsfrînge înapoi în titlu. În Rachel Weisz are o parteneră pe măsură - personajul ei e mai degrabă expansiv, şturlubatic, dar serios şi angajat în cauzele grave pe care le susţine. Între ei nu e chimie, nu sînt focuri de artificii, ci căldură, pur şi simplu. În fine...

E o poveste de dragoste pe fundalul unei poveşti despre medicamentele testate pe spinarea lumii a treia. E şi despre lumea a treia. Şi despre servicii secrete. Şi trădări inevitabile. Şi prietenii tandre şi răzbunătoare. Da, are, poate, pe alocuri efecte căutate. Dar nu e niciodată melodramatic, deşi uneori e la un fir de păr distanţă. E, cu siguranţă, în multe locuri surprinzător. Categoric, e de cultivat. Cu Globuri, cu Oscaruri, în fine...


PS: Am scris această cronică fiindcă m-a pomenit Alina.