Grădinarul erou şi regizorul etnograf - The Constant Gardener

Rareori cronicarii de film sînt unanimi în a elogia o producţie cinematografică cu substrat politic. Dacă a apărut anul trecut vreun astfel de film, care să merite cu prisosinţă toate laudele, atunci este vorba de ultima creaţie a lui Fernando Meirelles.

Cineastul de origine braziliană a stîrnit vîlvă în 2002 cu explozivul Cidade de Deus, film urmat de trei ani de tăcere. Apoi, în toamna lui 2005, Meirelles a revenit, surprinzător, cu o ecranizare după autorul de best-sellers-uri d'espionage John le Carré, film care a confirmat transformarea regizorului dintr-o promisiune într-o certitudine a industriei cinematografice. The Constant Gardener (Prietenie absolută, pe marile noastre ecrane) a primit anul acesta trei nominalizări la Globul de Aur (Rachel Weisz a şi luat rîvnitul trofeu) şi nu mai puţin de zece la Premiile BAFTA, care vor fi urmate de cel puţin două-trei nominalizări la Oscaruri. Un succes pe toate liniile, aşadar, pentru un film cu puternice implicaţii politico-economice.

Britanicul Justin Quayle (Ralph Fiennes) este un diplomat (la propriu şi la figurat), care trăieşte în Kenya alături de soţia sa, activista Tessa (Rachel Weisz). Amîndoi visează la o lume fără buruieni, numai că el se limitează la propria grădină, în timp ce ea pune oamenii pe primul plan. Atunci cînd Tessa este asasinată, Justin este obligat să-şi părăsească florile şi, pentru prima dată în viaţă, să renunţe la diplomaţie (sinonimă, în cazul său, cu apatia), asumîndu-şi riscurile unei investigaţii care l-ar putea costa viaţa. Titlul filmului este, prin urmare, ironic, pentru că "grădinarul perpetuu" se metamorfozează peste noapte într-un erou autentic. Nu vă aşteptaţi însă la schimburi de focuri sau bătăi "ca-n filme" - Justin nu trage nici un glonţ şi nu expediază nici un pumn (deşi încasează destule lovituri), însă investigaţia sa lezează interesele şi imaginea corporaţiilor multinaţionale ce activează în regiune; efectele acţiunilor sale îi vor satisface pe deplin pe spectatorii care doresc un bun thriller politic / de spionaj.

Dar principalul merit al filmului, cred eu, este faptul că Meirelles reuşeşte să contrapuncteze acest plot dinamic cu una dintre cele mai încîntătoare poveşti de dragoste care au văzut lumina ecranului în ultimii ani. Mărturisesc că nu mă dau în vînt după teoriile conspiraţioniste; habar n-am dacă marile companii farmaceutice chiar testează noile invenţii pe cobai umani din lumea a treia şi, probabil, nu voi afla prea curînd adevărul din mass-media. În aceste condiţii, m-a atras mai mult amintita poveste de dragoste dincolo de moarte, inteligent reconstituită din flashbackuri sau home movies şi finalizată pentru erou prin apariţiile fantasmei iubitei în planul real. Aşa că nici iubitorii de romance nu vor ieşi dezamăgiţi din sala de cinematograf.

Un alt punct forte al filmului este instinctul antropologic (concretizat printr-o abordare cvasi-documentară) al regizorului brazilian, instinct evident şi în Cidade de Deus. Şi aici, camera empatizează cu lumea descrisă, iar ritmurile africane de pe coloana sonoră accentuează impresia de autenticitate. Spre deosebire de alte filme recente despre Africa (The Interpreter sau Hotel Rwanda), The Constant Gardener reuşeşte să evidenţieze nu doar violenţa şi cruzimea, ci şi frumuseţea "Continentului Negru", prin cadre de o picturalitate exemplară. Dacă ar vrea, Meirelles ar putea oricînd să renunţe la ficţiune în favoarea filmului etnografic. Pasionaţii acestui gen vor fi cei mai cîştigaţi.

Un film cu de toate pentru toţi, avantajat şi de o distribuţie ireproşabilă, The Constant Gardener promite să devină un film-cult, cu sau fără Oscaruri.