Benni este o fată de 9 ani pe care o experienţă traumatică din prima parte a copilăriei a distrus-o pe plan emoţional şi a transformat-o într-un vulcan care erupe, în mod neprevăzut, aproape în continuu. Situaţia ei pare fără ieşire: mama ei e divorţată, are alţi doi copii mici şi este incapabilă să gestioneze situaţia. Serviciile sociale au pasat-o pe Benni de la un centru de plasament la altul, iar fata a lăsat în urmă tot atâtea instituţii impotente, a căror sistem birocratic şi regulamente interioare mai mult au inhibat procesul de recuperare.
Pe măsură ce locurile dispuse să o primească - de obicei pasager, pe intervale scurte - pe Benni se reduc, tensiunea acumulată de fată se concretizează tot mai frecvent în scene de o violenţă verbală şi fizică uluitoare. Benni urăşte pe toată lumea, face acest fapt cunoscut prin toate modalităţile de care dispune, urlă, înjură, loveşte, aruncă cu obiecte, se izbeşte de podea şi de pereţi, se ia la bătaie şi, ocazional, ajunge la psihiatrie, unde e imobilizată şi tranchilizată. Deşi comportamental vorbind, fata e un dezastru, felul foarte personal în care interacţionează cu ceilalţi, în care îi evaluează şi chiar manipulează, laolaltă cu sensibilitatea ei şi cu atenţia la detalii reflectă o inteligenţă vie, lucidă, dar nu mai puţin paranoidă şi răzbunătoare. Benni pare a se alimenta cu ură şi resentimente până şi pentru a respira, iar momentele de acalmie sunt rare şi extrem de înşelătoare.
Reuşeşte în cele din urmă să lege o relaţie turbulentă, dar benefică cu neconvenţionalul asistent Micha, specializat în managementul agresivităţii, însă în momentul în care încearcă să se insinueze tot mai agresiv în viaţa privată şi în proaspăta familie a acestuia, Micha îşi dă seama că nu reprezintă un sprijin real pentru Benni şi că aceasta are nevoie de un ajutor care nu pare a se găsi în cadrul instituţional obişnuit.
Cazul prezentat în film nu înfăţişează un exemplu de comportament antisocial sau de delincvenţă juvenilă prezente, de pildă, în filmele lui Larry Clark, ci ilustrează o patologie care se agravează în continuu, cu consecinţe dezastruoase. Benni nu este doar un copil cu probleme, al cărui comportament sălbatic creează haos în jur, ci este aproape o forţă a naturii, un personaj care, pe parcursul desfăşurării acţiunii, pare a căpăta proporţii cosmice. Resursele fizice ale actriţei Helena Zengel par inepuizabile, iar interpretarea ei fără cusur, firească, explozivă şi tulburătoare e o mărturie că foarte tânăra actriţă şi-a înţeles rolul şi i-a dat frâu liber, fără reţineri.
La nivel stilistic, filmul nu estetizează nimic, nu edulcorează nimic şi nu încearcă să manipuleze emoţional spectatorul, pentru a stârni un surogat de empatie faţă de Benni. În afara unor momente în care Benni suferă cele mai serioase crize, şi care sunt marcate la nivel vizual prin flash-uri rapide, imagini distorsionate, lumini şi efecte psihedelice, care ilustrează reacţiile pirotehnice ale minţii ei asediate de cortizol, filmarea e alertă şi are un efect hiperrealist. Scenele în care Benni îşi iese din minţi sunt intense şi, acumulându-se, devin aproape insuportabile prin energia lor primară şi visceralitate.
Se obţine în cele din urmă o imagine de ansamblu a universului interior al protagonistei, însă felul în care funcţionează acesta şi resorturile care îi pun în mişcare convulsiile rămân nedesluşite. Dacă nu ar fi realizarea tehnică ce nu se încadrează propriu-zis nici în canoanele estetizante ale filmului de artă cu ştaif, dar nu are tangenţă nici cu cinematograful comercial, producţia ar putea fi acuzată sau bănuită de senzaţionalism. Nu este, însă, cazul, iar munca de documentare de patru ani şi jumătate pe care a realizat-o regizoarea înainte de a se apuca de proiect e vizibilă, fiindcă exprimă o cunoaştere a sistemului social german, care are mize mari şi pozitive, însă le ratează în mod frecvent datorită unor neajunsuri de ordin birocratic.
Din păcate, nici realizatorii filmului nu au găsit o soluţie viabilă problemei ridicate, iar finalul filmului dovedeşte acest fapt. În acelaşi timp, dacă şi-a propus să sensibilizeze publicul şi să îi aducă la cunoştinţă că astfel de cazuri există sau pot exista, atunci a reuşit. Fie că e vorba de Benni plângând, râzând, urlând, îmbrăţişând, spărgându-i unui copil capul, pe gheaţă, sau înjurând ca un gangsta rapper, scenele sunt memorabile şi se înfig în minte ca nişte cioburi mărunte.
Nu ne rămâne decât să încercăm să înţelegem cât mai bine aceste cazuri, să ne iubim în continuare aproapele (mai mic) şi să găsim soluţii adevărate pentru nişte probleme adevărate.
Filmul a obţinut Trofeul Alfred Bauer la Berlinale, 2019 şi Premiul Publicului la TIFF. La sfârşitul lui 2019, filmul va intra în cinematografele din România, distribuit de Bad Unicorn.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..