La Gomera e unul dintre locurile splendide unde şi-a turnat Porumboiu cel de-al cincilea lungmetraj de ficţiune. Celălalt e Singapore. Restul filmărilor au avut loc într-o Românie cu peisaje uşor de uitat. Totuşi, departe de cenuşiul deprimant din legendarul debut al vasluianului, A fost sau n-a fost?, turnat pe meleaguri natale. Dar ce nu e departe între La Gomera şi restul filmografiei lui Porumboiu?!
Mafioţi, femei fatale, crime, accidente de maşină, cascadori, scene de sex, secvenţe cu împuşcături, unde, când, cum a mai fost aşa ceva de găsit în opera unuia dintre cei mai clasici reprezentanţi ai Noului Val?
E drept, în La Gomera, viaţa / filmul sunt de privit şi prin lentila camerelor de supraveghere (ecouri din lungul eseu (şi) despre imagine & cinema pe nume Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism), după cum procesul prin care personajul principal, poliţistul pe nume Cristi interpretat de Vlad Ivanov, învaţă limba fluierată aminteşte de antologicul moment al dicţionarului din Poliţist, adjectiv, în care un poliţist, interpretat de Vlad Ivanov, îi predă lecţii de lingvistică unui alt poliţist, pe nume Cristi (jucat de Dragoş Bucur).
Ce să fie, aşadar, cu acest film care nu e nici thriller (deşi crimele, accidentele...), nici comedie / parodie (deşi delicios-repetata invocare a lui Psycho, pe bază de un István Teglas cam genial... sau citatul din Sergiu...), nici poveste de dragoste (deşi între Ivanov şi personajul lui Catrinel Marlon aka Menghia e loc de..., după cum adorabila întâlnire dintre potenţiala iubită Catrinel şi mamă (Julieta Szönyi, ce apariţie!) lasă loc de multe interpretări în cheia bărbat jucat / disputat de....), de zici că e femeia aia din BD-uri "nici tânără, nici bătrână, nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă"?
Poate că, nefiind şi fiind, deopotrivă, toate cele de mai sus, La Gomera e fix un exerciţiu, o demonstraţie, al cărei posibil moto ar fi "Ziceţi că filmele mele sunt prea de nişă, prea intelectualiste, prea minimaliste? Eh, iată, luaţi, serviţi, conform dorinţei: un tutti frutti tarantinian de stiluri, poante şi goance. De la taica Porumboiu, fără număr!".
Citatul de mai sus e, desigur, fictiv, după cum bănuiala că acesta ar fi fost gândul ascuns al regizorului e doar o speculaţie. Iată, totuşi, un argument în favoarea ei.
Vă amintiţi, poate, secvenţa finală din A fost sau n-a fost?, acea imagine în fapt de seară, cu strada lungă şi pustie, ai cărei stâlpi de iluminat se aprindeau simultan, spre mulţumirea cameramanului emisiunii tv. În secvenţa finală din La Gomera (scuze pentru spoilerul, totuşi, benign), camera urmăreşte un grandios spectacol de lumini în aer liber. Becuri multicolore dansează un fond sonor de bis al concertului de Anul de Nou de la Viena. De la deprimantul Crăciun din provincia cea mai lipsită de orizont a României de tranziţie la demonstraţia de forţă a high tech-ului de ultimă oră mixat cu aristocraţia multi-seculară a valsului vienez!
Paralelă forţată? Anti-coincidenţă? Evoluţie / involuţie artistică? Mesaj ascuns? Sau ultim hohot ironic, mai puternic decât toate celelalte? O filozofie despre cinema neschimbată, bine ascunsă sub aparenţa unui film lejer, de public?
Să nu uităm, până la urmă, că La Gomera e, totuşi, filmul în care prada (sau, daca preferaţi, Comoara, ca sa nu ratăm referinţa şi la cel de-al cincilea titlu al lui Porumboiu) e ascunsă într-un decor de cinema, chiar sub ochii spectatorilor. Cine caută, găseşte. Sau...?
Descarcă programul TIFF 2019 aici..