In The Constant Gardener, la o relaţie se lucrează ca la grădină

La trei ani după Cidade de Deus / Oraşul zeilor, brazilianul Fernando Meirelles revine în atenţia publicului, criticii şi festivalurilor cu o ecranizare după John Le Carré.

The Constant Gardener (tradus la noi prin nefericitul Prietenie absolută - pe cît de ilogic, pe atît de siropos) stă cu ancora înfiptă, ca şi precedentul, în realitatea socială a lumii a treia (Kenya în locul Braziliei), dar se concentrează pe o poveste de dragoste. Lucrul cel mai frumos din film e că această poveste capătă consistenţă după ce eroina, Tessa (Rachel Weisz) moare (la începutul filmului), iar soţul ei, Justin (Ralph Fiennes), care o bănuia de infidelitate, o redescoperă postum. Marele merit îi revine scenaristului Jeffrey Caine, care a aranjat acţiunea pe flashback-uri ce survin uciderii lui Tessa. Filmul e astfel alcătuit din intersectări neorganizate ale prezentului cu trecutul. Tot ce se petrece în trecut e privit prin ochii neîncrezători la început, apoi tot mai convinşi, ai soţului. Acesta rememorează întîi căpăţele de discuţie şi firele rebele care l-ar duce la cel puţin o relaţie adulteră. Chiar şi un spectator misogin şi-ar da seama într-un final că totul se petrece în mintea diplomatului fin, care se ocupă de grădina lui mai mult decît de sufletul soţiei. Dar cum în grădinărit nu e vorba numai de răbdare, ci şi de gesturi bruşte, Justin e obligat să afle de ce i-a fost ucisă nevasta, iar odiseea lui personală are poate mai puţin de-a face cu dezvăluirea marilor afaceri pe care companiile farmaceutice le au în Africa şi mai mult cu o datorie morală şi cu o reîndrăgostire tardivă.

Altfel, flashback-urile au şi incovenientul că melodramatizează acţiunea, provocînd mai apoi imaginaţia eroului la închipuirea unor întîlniri în absolut. Melodramatic e şi finalul, cînd eroul duce identificarea cu persoana iubită pînă la a aştepta să fie ucis în acelaşi loc în care aceasta a murit, decît să-şi ia singur viaţa. Dar dincolo de asta, e bine condus traseul eroului care pleacă de la postura de diplomat neimplicat şi ajunge să simtă şi să se comporte - angajat şi altruist - ca femeia iubită.

Fernando Meirelles a fost ales ca regizor al filmului după ce producătorii au văzut Oraşul zeilor. Datorită lui, The Constant Gardener are mai mult frumuseţea violentă şi arsă a suburbiilor din Oraşul zeilor decît exotismul de trei lei din filmele americane despre Africa. Imaginea filmului e, într-adevăr, superbă pînă la a fi căutată. O simplă mişcare e suficientă pentru a descrie discrepanţa dintre două lumi. De pe un teren de golf, directorul de imagine César Charlone învîrte brusc aparatul, îl trage şi revine într-o secundă la imaginea familiară a bordeielor localnicilor. Meirelles are cîteva locaţii la care tot revine, ca şi cum ar dori să ni le întipărească, galbene şi animate, pe retină. Ceea ce mărturiseşte regizorul în caietul de presă e adevărat într-o oarecare măsură: a dorit să facă din Kenya al treilea personaj al filmului. A reuşit, dar e vorba de impresia lui despre Kenya, cumva asemănătoare celei despre Brazilia - lucru care nu e de imputat. Ar mai trebui poate să remarcăm felul în care Ralph Fiennes îşi alege rolurile, legîndu-le unele de altele şi dezvăluind un personaj-prototip, îndrăgostitul măcinat de incertitudini, care trăieşte în trecut şi care trebuie să fie reanimat prin sacrificiul unei femei.

Sfîşiat între realitatea nouă a sărăciei Africii exploatate de companiile vestice şi povestea de dragoste dintre o militantă şi un diplomat britanic, The Constant Gardener îşi datorează titlul unui dublu raţionament de aceeaşi esenţă. Grădinăreşti, îi îngrijeşti consecvent pe cei de lîngă tine, în aceeaşi măsură în care cultivi şi ocroteşti o relaţie.