Trebuie că e o senzaţie cu totul năucitoare să ai orgoliul şi tupeul să poţi sa scrii şi să turnezi un film despre tine însuţi pe care sute, mii, zeci de mii, sute de mii de oameni să îl vadă zâmbind, râzând, lăcrimând, aplaudând, cu garda jos, pradă plăcerii simple de a privi un om privindu-şi viaţa, păcatele, bucuriile, reproşurile, visurile, şi cele împlinite, şi cele în curs de fugărire, şi cele despre care ştie precis că nu au nici o şansă de a se transforma în realitate.
Toate marile teme şi motive ale marelui spaniol sunt acolo, în frunte cu roşul acela obsedant al (aproape) fiecărui cadru, roşul acela parcă mai intens ca niciodată, ca şi cum, la bătrâneţe, sângele ar prinde să curgă încă mai învolburat.
Obosit, ezitant, suferind, melancolic, aproape resemnat, Banderas e fix ce trebuie, e, păstrând şi nu prea proporţiile, ce era Mastroianni pentru Fellini, e imaginea lui, a regizorului, dar şi a fiecăruia dintre noi, cei vizitaţi când şi când, din ce în ce mai des, de fricile acelei vârste care va veni.
După a doua proiecţie de la TIFF, cea din a doua sâmbătă (8 iunie 2019), dintr-o Casă de Cultură a Studenţilor în care s-a respirat greu, s-a stat pe jos şi s-a aplaudat vârtos, lumea s-a răspândit pe străzile oraşului pe care ploaia a avut blândeţea să îl cruţe, în fine.
Dincolo de miezul nopţii, pe Universităţii, în faţă la CasaTIFF, la Sisters, la Cinema Arta şi la Biserica Piariştilor, sute de oameni au băut, au fumat, au râs. Pe strada fără de maşini, un poliţist a vegheat un gard şi petrecăreţii. După ce o sticlă s-a spart din neatenţie, poliţistul s-a înfiinţat pe dată cu un bărbat dotat cu o mătură şi un făraş. În autoportretul fiecăruia dintre cei care au trăit-o, acea noapte clujeană a rămas ca un mic moment de glorie.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..