De cealaltă parte, regizorul nu are privilegiul abstracţiunilor. El trebuie să "arate" permanent un flux de imagini. Prin definiţie, cinematograful - ca toate artele reprezentative şi performative, de altfel - rămâne în "exteriorul" personajelor şi al lucrurilor.
Ghilimelele utilizate mai sus indică nu doar convenţiile graniţelor artistice - toate artele se desfăşoară legitim pe acelaşi teren, dinspre şi spre sufletul omului - cât provocările pe care cineaştii curajoşi sunt chemaţi să le depăşească. Iar regizorul maghiar László Nemes îşi asumă magistral aceste provocări. El reuşeşte să compună (şi să impună) o estetică impecabilă a subiectivităţii, în care angajează toate resursele artistice ale cinematografului (sunet, mişcări, durată, încadrare, montaj) pentru a lega audienţa de protagonistul său. O legătură care, vom vedea, este aproape obsedantă.
Printr-o funie scurtă imaginară, Nemes, în filmul său Napszállta / Sunset / Apusul, agaţă camera de figura protagonistei sale Irisz Leiter (Juli Jakab), tânără orfană, însă plină de voinţă, într-o Budapestă necunoscută şi ameninţătoare. Destinul personajului central este narat şi construit pe două dimensiuni. Pe de o parte, la nivel personal, ea încearcă să recupereze amintirea părinţilor săi, morţi într-un incendiu devastator atunci când avea doar doi ani. Mai mult, află cu stupoare că mai are un frate, un personaj misterios despre care toţi vorbesc cu teamă şi furie. Pe de altă parte, există în film un nivel al conştiinţei social-politice: Irisz este o domnişoară de pension, care râvneşte la luxul imperial reprezentat de magazinul de pălării, dar care este şi prinsă în tumultul politic al sfârşitului Imperiului Habsburgic şi ameninţată de spectrul unei exploatări sexuale voalate.
Obsedată de expresivitatea puternică a feţei lui Jakab, de ochii săi îndârjiţi în căutarea adevărului şi în definirea propriei personalităţi, de căutătura adesea încruntată, concentrată să zărească mistere care i se refuză cu încăpăţânare, camera va dansa în jurul ei un tango periculos şi pasionant. Şi nu îi va mai da drumul decât pentru momente scurte, judicios alese: când trebuie să surprindă o crimă sau o rebeliune în plină desfăşurare ori când un alt personaj intervine meteoric, dar inconturnabil (precum figura dominatoare a lui Oszkar Brill). Focusul este manevrat şi el cu obstinaţie, refuzând să zăbovească asupra costumelor de epocă sau a decorurilor imperiale ca în alte producţii de gen.
László Nemes menţine cu străşnicie ritmicitatea planurilor-secvenţă. Repetitivitatea lor extrem de bine executată creează un reflex necondiţionat de identificare cu lupta lui Irizs Leiter de a înfrunta straturi după straturi de mistere. Similar, distanţele dintre personaje, care se apropie frontal, ameninţător pentru ca apoi să fie smulse din cadru, sunt gestionate cu aceeaşi regularitate bine coregrafiată.
Şi nararea este subordonată cunoaşterii limitate a protagonistei. Nemes nu oferă indicii, se abţine de la explicaţii, ceea ce pentru spectatorul obişnuit cu explicaţiile cauzale clare ale cinematografiei clasice poate fi frustrant. Însă, odată acceptată evadarea estetică şi valorică din domnia "obiectivului" şi intrarea în domeniul subiectivului - până la urmă, toţi ne trăim viaţa la persoana I, nu? - Napszállta / Sunset va deveni o imersiune hipnotică în lumea auteur-ului maghiar.
Merită aplaudată distribuirea lui Vlad Ivanov în rolul lui Oszkar Brill, angajatorul lui Irisz. În primul rând, alegerea este importantă pentru apropierea, necesară, dintre cinematografiile naţionale ale acestei părţi a Europei. Conlucrarea dintre ele ar putea să ducă la înţelegerea şi acceptarea empatică a trecutului comun. Mai mult, ar avea şansa de a crea o contrapondere reală atât la hegemonia culturală americană, cât şi la canoanele industriilor cinematografice vest-europene.
Dar, dincolo de mizele politicii filmului, sunt primordiale criteriile estetice. Depăşind prin muncă actoricească barierele lingvistice, Ivanov creează aici un rol complex şi atent calibrat. El compune o prezenţă masculină şi dominatoare, iniţial opresivă, apoi puţin îndulcită de cavalerismul tăcut şi de tactul pragmatic manifestat faţă de angajatele sale. De aceea, apare foarte credibilă încrederea pe care i-o acordă Irizs Leiter, o domnişoară speriată de pericolele metropolei budapestane şi de spectrele moştenirii sale familiale. Ivanov reuşeşte să concentreze în personajul său ispitele şi pericolele ascunse pe care trebuie să le înfrunte şi să le descopere protagonista, creând practic contraponderea cea mai semnificativă şi nuanţată din toată povestea filmului.
Din inventarul mijloacelor lui Nemes nu trebuie omis nici hiper-realismul coloanei sonore, altă piesă de rezistenţă a peliculei. Practic, spectatorul aproape că simte, la un moment dat, cum îi ard urechile de la şuşotelile duşmănoase ale colegelor lui Irisz Leiter, pentru ca apoi să fie încântat de foşnetul mătăsurilor sau panicat de zgomotul trăsurile ori de pocnetele împuşcăturilor.
Napszállta / Sunset al lui László Nemes se impune, aşadar, un film d`auteur coerent construit, un manifest al unei estetici cinematografice care îşi subordonează toate pârghiile artistice pentru a expune o poveste strict la persoana I.