King Kong - Peter Jackson şi-a văzut visul cu ochii

Peter Jackson a văzut pentru prima oară clasicul King Kong, realizat în 1933 de Merian C. Cooper şi Ernest B. Schoedsack, pe cînd avea 9 ani. A fost filmul care i-a declanşat visul de a deveni la rîndul său regizor de film. A dorit mai tîrziu să facă un remake, dar alte obligaţii l-au zorit (trilogia Stăpînul inelelor), aşa că de-abia acum, după 35 de ani, îşi vede visul cu ochii. De aceea nu e întîmplător că varianta sa, fidelă cît se poate, are acţiunea plasată în 1933. Jackson a cunoscut-o şi pe Fay Wray, care o jucase pe eroina Ann Darrow în 1933. L-a ajutat cu sugestii. El dorea ca ea să aibă o apariţie în film, dar decesul din 2004 a eliminat această opţiune şi, în final, Naomi Watts a apărut la un moment dat doar cu o pălărie de-a lui Fay Wray.

King Kong-ul lui Jackson e acel film despre care începi prin a spune: "efectele speciale sunt foarte mişto". Asta în ciuda efectelor de oglindă pe care regizorul co-scenarist le foloseşte pentru a da adîncime. Filmul e o dată un omagiu adus celui din 1933, dar creează senzaţia pe alocuri şi că ar vrea să fie, din pricina subiectului, un fel de fals, tardiv şi supertehnic making of. In ambele cazuri, varianta originară e mereu prezentă pe fundal. Şi acolo acţiunea avea loc în vremea Marii Crize, şi acolo echipa de filmare ajunge pe Insula Craniilor, şi aşa mai departe. Deci perspectiva e lărgită: e o echipă de filmare (cea condusă de Jackson) care face un film despre o echipă de filmare (cea din filmul din 1933, dar poate şi cea care a făcut filmul din '33).

Realizat tot în Noua Zeelandă, ca şi Stăpînul inelelor, filmul datorează efectelor speciale cea mai mare parte a plasticii sale remarcabile. De pildă, în mare măsură New Yorkul din film a fost creat în 3D. Dacă n-ar fi fost inventat computerul, de fapt, nu s-ar mai fi povestit goana dinozaurilor - moment antologic al filmului - în care timp de vreo 10 minute, dinozaurii şi oamenii gonesc disperaţi din faţa gorilei. Sau nu ne-am fi oripilat văzînd hidoasele insecte şi moluşte preistorice. Ca să n-o mai lungim, la capitolul tehnică, King Kong stă foarte bine. Dar din pricina acestei carcase tehnice, filmul înscrie puncte la capitolul "acţiune" şi pierde la cel "filosofie".

"Povestea de dragoste" dintre blonda Ann şi gorila singuratică tinde să fie percepută mai degrabă ca prietenia dintre om şi animal / monstru decît ca o, să zicem, somatizare a manifestării tendinţelor inconştiente, instinctuale dinlăuntrul fiecărei persoane. Ann nu e fascinată aşa cum eşti fascinat de un conţinut inconştient întunecat, ci aşa cum începi să simţi compasiune pentru un monstru pe care-l umflă plînsul. Nu mai ai mult şi ţi-l faci animal de companie, cu superioritatea rasei umane manifestate prin milă. Jackson nu adînceşte relaţia celor doi, lăsîndu-l pe spectator să-şi imagineze ce vrea. Uriaşa gorilă Kong, ultimul membru al familiei sale, care se bate cu dinozaurii şi e venerat ca un zeu de băştinaşii de pe insulă, devine către sfîrşitul filmului de-aceeaşi stirpe cu Godzilla, Stuart Little şi alte personaje alimentate din aceeaşi idee a acceptării alterităţii, comercializate de Hollywoodul zilelor noastre.