Studii: Licenţiat în anul 2014 şi masterand în anul 2019 la Universitatea de Vest din Timişoara-Facultatea de Muzică şi Teatru, secţiunea Artele Spectacolului.
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual cu momentul intitulat: E(U)migrantul, după un text de Matyas Vargas.
Raul Lăzărescu (foto: Daniel Opriş)
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Raul Lăzărescu: Cred că mi-aş anagrama o parte din nume şi aş spune: RAUL - Răbdător, Ambiţios, Unic, Luptător.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
R.L.: Momentul declanşator a fost la finalul clasei a X-a când profesoara de actorie într-o discuţie individuală tranşantă şi sinceră mi-a zis: "Băiete, tu ai talent, dar trebuie să munceşti mult pentru a urma o carieră în actorie. Decizia e la tine." Acel moment m-a ambiţionat foarte tare să lucrez mult mai aplicat, să mă documentez, să mă auto-depăşesc, să am mai multă încredere în mine şi să lupt pentru a-mi atinge ţelul.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
R.L.: E cel mai frumos joc dacă îl faci cu credinţă şi implicare maximă!
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
R.L.: Aş vrea să fiu în situaţia să pot spune că atâta timp cât iubeşti ceea ce faci, nimic nu e greu. Dar în condiţiile societăţii actuale devine tot mai greu să întreţii acest vis, acest privilegiu de a fi actor. Fuga continuă după traiul zilnic, migrarea pentru proiecte dintr-o parte în alta, dintr-un oraş în altul, creează nesiguranţă. Munca efectivă la un produs artistic este o binecuvântare pentru că îţi dă posibilitatea întâlnirii cu oameni care împărtăşesc aceeaşi bucurie a jocului, a ludicului, se creează un flux de frumuseţe şi iubire încât uiţi că e greu să fii independent pe piaţa artistică. Dar fără o lege care să ajute şi să protejeze artistul independent, cred că va fi din ce în ce mai greu. Atâta timp cât vom avea la conducere oameni incompetenţi şi care nu au habar de ceea ce e necesar pentru cei care sunt afectaţi de deciziile lor, nu ştiu ce se va alege de noi.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
R.L.: Idealul este actorul total, actorul care poate să facă cu mintea, corpul, psihicul, vocea, cu toate mijloacele de expresie, tot ceea ce vrea. Şi da este minunat când vezi un actor care joacă impecabil, cântă şi dansează la fel de bine şi poate întrepătrunde toate calităţile caracteristice acestei profesii. Cred că am multe din calităţile unui actor de cuvânt cât şi de actor de teatru-dans; calităţi pe care încerc să le şlefuiesc spre desăvârşire prin participarea la workshop-uri pe diferite tematici. Nu am, din păcate, abilităţi vocale suficiente pentru musical, dar lucrez la acest capitol.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor/actriţă?
R.L: Eu am întâlnit trei tipuri de raportări, poate sunt mai multe, dar cele mai frecvente sunt aşa: prima - "Eşti actor, atunci fă-mă să râd" A doua e varianta extaziată: "Wow ce tare, stai pe scenă şi te aplaudă lumea, ce meserie frumoasă"; dublată uneori de părerea că noi actorii suntem toţi boemi şi pierdem nopţile cu distracţii. Dar sunt şi cei din a treia categorie, cei care te recunosc pe stradă, te salută apreciativ şi spun timid un "Te-am văzut aseară în spectacol, mi-ai plăcut foarte mult".
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
R.L.: Lucrul cel mai semnificativ a fost munca în echipă, importanţa grupului (toţi pentru unul, unul pentru toţi) şi deschiderea spre mai toate formele de artă. Din păcate am întâlnit şi situaţii când nu eşti pe aceeaşi lungime de undă cu profesorul, având o părere diferită despre vreun subiect şi din atitudinea lui am învăţat că decât să fii penalizat, mai bine taci. Încă persistă un învăţământ plin de cutume în care profesorul îţi dovedeşte că la el e factorul decizional, iar tu studentul, eşti un nimeni.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
R.L.: Un artist care m-a fascinat prin spectacolele lui, pe care le-am văzut atât live cât şi înregistrări, datorită puterii vizuale a coregrafiilor conceptuale şi performative este Dimitris Papaioannou. Mi-aş dori foarte mult să fac parte dintr-un spectacol alături de el dansatorul sau coregraful. Minunăţia pe care o transmite prin imagini monumentale, prin corpurile performerilor cu care lucrează, prin idei, prin formule coregrafice specifice, te fac să-ţi doreşti să fi acolo, în interiorul actului său artistic.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
R.L.: Recunosc că am o afinitate tot mai puternică pentru această formă de spectacol, am avut şansa să lucrez la câteva spectacole din zona aceasta. Practic debutul meu pe scenă după terminarea facultăţii a fost într-un spectacol de teatru-dans regizat de coregraful Pal Frenak la Teatrul Naţional din Timişoara. A fost omul care mi-a dat încredere să merg şi spre această zonă şi de atunci am tot avut ocazia să lucrez cu unii dintre cei mai buni coregrafi: Răzvan Mazilu, Andrea Gavriliu, Baczo Tunde, Mălina Andrei, Cosmin Manolescu, Ana Maria Lucaciu, Yutaka Nakata. În urma acestor experienţe consider că mă împac bine cu structura teatrului de expresivitate corporală.:)
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
R.L.: Deocamdată cum văd că stau lucrurile şi ce se întâmplă, aş opta oricând pentru mediul instituţionalizat pentru o siguranţă financiară vs oscilaţie şi nesiguranţă. Avantajul din mediul independent este libertatea pe care reuşeşti să ţi-o asumi alegând unde vrei să dai casting şi având posibilitatea de-a cunoaşte artişti diferiţi din mai multe zone artistice din diferite oraşe. Avantajul teatrului instituţionalizat, pe lângă un contract permanent, este lucrul şi dezvoltarea artistică în interiorul aceleiaşi trupe cu care să lucrezi; constanţa programării spectacolelor şi liniştea financiară.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
R.L.: Cred într-o structură colaborativă în procesul de lucru la un spectacol, este cea care aduce eficienţă, nu creează blocaje şi îţi dă posibilitatea să te dezvolţi armonios în colectivul respectiv.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
R.L.: Atunci când am liber de la teatru şi nu am proiecte în derulare îmi place să mă deconectez de viaţa cotidiană, merg la ţară, acolo unde am copilărit (un sat micuţ numit Mîtnicu Mic, plin de farmec, aşezat lângă un lac într-o zonă de munte), unde am şansa să mă bucur de cele două mari iubiri ale mele, bunica Mariana şi străbunica Aurica. Sunt persoanele de la care îmi încarc bateriile şi cu care râd enorm de mult de situaţiile pe care le avem de depăşit împreună. Încerc să călătoresc cât mai mult, să cunosc popoare, să simt vibraţiile oraşelor, să vizitez muzee, să văd spectacole atât prin ţară cât şi în afară. Citesc cât de mult pot, acum câteva săptămâni am terminat de citit toate romanele Svetlanei Alexievich, am fost fascinat de acestă autoare şi modul ei de a relata evenimentele pline de profunzime conţinând un adevăr crunt despre atrocităţile pe care le poate face omul. Un alt roman dur, despre condiţia femeii, pe care l-am terminat zilele trecute este Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina. Iar acum citesc Attila Bartis - Sfârşitul. Ascult muzică de la clasic la tehno-dance în funcţie de starea de spirit pe care o am în momentul respectiv. Văd 2-3 filme pe săptămână şi am câteva seriale la care mă uit în paralel în perioada asta (Chernobyl, The Handmaid`s Tale, Big Little Lies). Visez să ajung în cele mai îndepărtate locuri de pe glob şi să îmbătrânesc undeva pe malul unui ocean într-o căsuţă cochetă.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
R.L.: Vreau să îi mulţumesc doamnei Mihaela Lichiardopol, este omul care a fost pedagog / substitut de mamă / prieten / regizor atunci când m-am angrenat pe acest drum şi mi-a insuflat multă pasiune pentru această profesie. Şi mai vreau să mulţumesc Teatrului Naţional Timişoara pentru şansa de a colabora în toţi anii aceştia. Şi nu în ultimul rând familiei mele care m-a susţinut să fac în viaţă ceea ce îmi place. Mulţumesc!!!
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
R.L.: Aş vrea să cred că pot fi un formator de opinii, sau cel puţin un exemplu. Ca actor îmi propun să-mi fac bine treaba, în primul rând pe scenă în faţa publicului, apoi prin subiectele abordate şi aportul meu la rol, prin problematizare, să reuşesc să pun oglinda omului în faţă, să-l fac să conştientizeze problemele acute cu care se confruntă el ca individ în mediul social. Spectatorul ar trebui să iasă măcar puţin schimbat de la un act artistic, să-şi pună întrebări reale despre el şi societate. Aş vrea să fiu un exemplu şi prin acţiunile mele civice, pe lângă un actor bun să fiu şi un cetăţean responsabil care să poată influenţa pozitiv pe cei din jur.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
R.L.: Am fost obişnuit să primesc pozitiv critica, chiar dacă uneori poate să deranjeze. Sigur că îmi doresc să fiu un actor exemplu, un actor bun şi produsul artistic pe care-l ofer publicului să fie unul mulţumitor. Mă consult deseori cu colegii de generaţie cu care lucrez sau actori de altă vârstă cu care colaborez şi dacă ceva nu funcţionează în timpul repetiţiilor nu mă supăr să fiu criticat. Analizez situaţia şi o îmbunătăţesc.
Cu critica de teatru relaţia poate fi foarte benefică, constructivă. Aici vorbesc de critica reală cea fără răutăţi şi afinităţi. Cred că ar fi bine ca un critic de teatru să intre din când în când în sala de repetiţii să asiste la procesul de lucru al regizorului cu actorul. Am citit deseori cronici de teatru şi am constatat că erau eseuri filozofice din care înţelegeai prea puţin despre ce este vorba concret în spectacol sau dacă e de bine sau de rău. Am citit şi cronici elogioase doar pentru că subiectivismul îşi spunea cuvântul. Şi de asemenea am citit şi răutăţi gratuite doar pentru că actorul nu era iubit de critic. Relaţia dintre critic şi artist cred că ar putea fi una armonioasă, fără obligativitatea prieteniei între ei. E nevoie de ochiul critic din exterior pentru a exista balansul obiectiv din cadrul artei.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
R.L.: Peste 10 ani aş vrea să fiu la fel de fericit ca la începutul carierei. Aş vrea să pot trăi din artă şi doar din artă, să mă focusez pe munca artistică, pe repetiţii, pe relaţia sănătoasă din interiorul grupului artistic de muncă. Asta ar fi ideal. Şi aş vrea să am timpul ocupat cu proiecte, să joc mult, să fiu apreciat, să contez, să fiu luat în seamă, să dezvolt în mine un actor cu un discurs artistic coerent. Premiile cele mai importante pentru mine ar fi prezenţa în spectacole la care doar visam vreodată. Şi să-mi permit să călătoresc de 4-5 ori pe an în cele mai exotice locuri de pe planetă.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
R.L.: Un director de teatru să nu poată conduce mai mult de două mandate o instituţie.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
R.L.: Cred că noua generaţie de artişti este una mai aplicată, cu căutări din zona teatrului social şi politic, al pamfletului, al teatrului non-verbal, cu zbateri cauzate de evenimentele sociale şi politice trăite zi de zi. Am văzut actori tineri foarte buni, bine pregătiţi, aplicaţi, dispuşi să încerce orice, cu dorinţa de muncă şi de-a se face auziţi.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
R.L.: Fără voi nu am putea face această artă numită TEATRU.:)