Dar să începem să vorbim despre concursul în sine, iar prima dintre protagoniste este Flavia Perşa care participă la secţiunea individual cu momentul intitulat Pizma. Pe fundalul unei melodii populare, aceasta îmbină într-un mod surprinzător energia şi unduirea elegantă a corpului într-o coregrafie frumoasă atât din punct de vedere estetic, precum şi prin modul în care demonstrează capacitatea controlului astfel încât să poată comunica. După aceea, urmează Norbert Boda, cu momentul creat de el, Caligula, demonstrându-şi talentul multivalent, dar şi prezenţa scenică pe care o are, fie că este vorba despre interpretare, despre dans, ori despre rostirea replicilor într-un mod antrenanat. Amănuntul impresionant din cee ace acesta a făcut este faptul că şi-a creat coregrafia astfel încât să se îmbine perfect cu versurile pe care tot singur le-a gândit, oferind astfel o prestaţie nu numai puternică din punct de vedere al spectaculozităţii, ci şi una sigură. A treia la rând este Diana Ioana Licu, cu Oniric, un moment inspirat după Aşteptându-l pe Godot. Ceea ce a reuşit să scoată cel mai bine la suprafaţă este agilitatea pe care tânăra actriţă o posedă, precum şi pofta imensă de joc şi de joacă, umplând întreaga sală cu un suflu proaspăt şi ludic. Cea de-a patra reprezentaţie îi aparţine lui Adrian Loghin, inspirat fiind de Omul din cerc a lui Matei Vişniec. Într-un periplu corporal impresionant, acesta vorbeşte despre cercurile pe care oamenii şi le creează în jurul lor pentru a se proteja, pentru a le oferi un grad ridicat de securitate, dar care ajung într-un final să îi acapareze, să îi prindă în prizoneriat şi să nu le mai dea drumul. Cea de pe urmă a fost Adela Mihai, cu noaptea furtunoasă a lui Caragiale, care a reuşit să-şi scoată în evidenţă nu doar vocea, ci şi flexiblitatea corporală, precum şi vigoarea pe care o are în joc. Mai mult decât o partitură hilară, aceasta oferă o demonstraţie a ceea ce probabil Gigi Căciuleanu ar considera ca fiind un candidat solid pentru ceea ce el numeşte dansactorul.
Mai apoi, a sosit şi pentru această tură de concurenţi proba obligatorie prin care li se impune să creeze o coregrafie în care să integreze 12 cerinţe legate de mişcarea scenică. Aici aş putea spune fără tăgadă că cele care s-au remarcat au fost Flavia Perşa şi al ei neastâmpăr zburdalnic, precum şi Adela Mihai cu a sa sensibilitate emoţionantă.
Ne mutăm acum către cea de-a doua secţiune a concursului: grupurile. Primul dintre ele este cel format din Radu Anastas, Carmen Paşcu, Mara Pogângeanu, Theodoara Popovici, Paul Preduşel, Radu Tudoraş şi Marian Vultur. Aceştia aduc la viaţă rând pe rând personaje din universul shakespearean, contopind episoadele dramaturgului englez cu motricitatea mecanică pe care corpul îl poate oferi, rezultând astfel un mod inedit în care replicile englezului pot să ajungă către public. Cu atât este mai încurajatoare prestaţia lor, cu cât aceştia se folosesc strict de capacităţile lor oratoriale, actoriceşti şi de mobilitate pentru a creiona tablourile renascentiste. Tot de Shakespeare se ocupă şi cea de-a doua echipă, a cărei membri sunt Yannick Becker, Ştefan Dogaru, Francesca Fülöp, Robert Iosif şi Ştefan Bogdan Liţă, care se pun în cizmele, aşa cum declară chiar ei pe scenă, a unuia dintre cele mai râvnite personaje, Richard al III-lea. Momentul lor coregrafic este, fără îndoială, etalonul de până acum al acestei gale, tocmai prin bucuria pe care tinerii actori o arată pe scena, dar şi pofta de viaţă pe care o emană la rostirea fiecărei replici sau la executarea fiecărei mişcări. Cei cinci tineri actori nu demonstrează doar că sunt pregătiţi să ia cu asalt marile scene ale ţării, ci şi că sunt suficient de buni pentru a face faţă oricăror provocări li s-ar interpune în cale.
Finalul serii a oferit şi-un performence inedit, în care Ion Caramitru şi Gigi Căciuleanu şi-au demonstrat reciproc capacităţile poetice, atât în ceea ce priveşte interpretarea lor scenică, cât şi dicţia, mimica şi retorica. Cu toate că Ion Caramitru a avut câştig de cauză, fiind atât actor, cât şi mai experimentat şi versatil într-ale rostitului, nici Gigi Căciuleanu nu s-a lăsat mai prejos şi a demonstrat că orice poezie, indiferent de limba în care este scrisă, poate deveni într-un mod atât de suav un dans graţios.
Şi uite aşa se termină o altă zi a galei şi cu toate că deja începe să se simtă uşor apropierea finalului, entuziasmul este încă foarte prezent şi îi surescită încă pe spectatori să îşi aştepte favoriţii pe sfânta scândură pentru a le prezenta cele mai bune variante ale lor, pentru a-i convinge că viitorul le aparţine.
Asta a fost totul pentru astăzi, însă mâine este o nouă zi numai bună pentru sărbătoarea teatrului tânăr.