Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O capodoperă a cinema-ului senzorial-psihedelic - Monos la TIFF, 2019


iunie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După ce l-am văzut la retrospectiva TIFF 2019 de la Elvira Popescu, m-am gandit destul de mult cum să descriu genul de cinema pe care îl reprezintă Monos, al treilea film al regizorului ecuadorian-columbian Alejandro Landes. Aş zice că e undeva la confluenţa dintre intens senzorial, simfonic şi psihedelic, revendicându-se din Apocalypse Now şi propunând o reinterpretare a Împăratului muştelor, trecând prin unele filme ale lui Luis Buñuel precum Los olvidados, în care abrutizarea unei găşti de baieţi era redată cu mijloace impresioniste. Este, în orice caz, una dintre cele mai năucitoare şi intense experienţe cinematografice pe care le-am trăit în ultimii ani, motiv pentru care am ales să scriu despre el în pofida şanselor infime de a-l mai vedea în cinematografe.

Cinema-ul "senzorial" a fost descris în The Multisensory Film Experience de Luis Rocha Antunes ca unul lent, care repudiază naraţiunea clasică şi dialogul în favoarea imaginii şi sunetului, precum filmele unor cineaşti contemporani ca Lav Diaz sau Béla Tarr. Dar orice film este, în esenţă, o experienţă senzorială - se adresează simţurilor ca să producă emoţii; în aceste condiţii, de ce trebuie să fie unul lent, contemplativ? Din acest punct de vedere, Monos este opusul unui asemenea cinema: se doreşte în egală măsură visceral, imersiv şi tensionant. Povestea sa îi permite să fie toate aceste lucruri - un grup de opt adolescenţi (cinci băieţi, două fete şi un personaj de sexualitate incertă) dintr-o unitate paramilitară dintr-o ţară sud-americană nenumită (cel mai probabil, Columbia) trebuie să aibă grijă de o ingineră britanică luată ostatic.


Landes găseşte loc şi pentru pastel (de cea mai bună calitate), şi pentru awakening adolescentin, şi pentru thriller de supravieţuire dar, în fiecare instanţă, natura e cea care înghite cadrul cu totul. În imagini statice precum o culme care străpunge nişte nori pufoşi, Monos pare să se apropie de Nie yin niang / The Assassin al lui Hsiao-Hsien Hou, al cărui cadru căutat-grandios cu un personaj ce stă pe o stâncă, în faţa norilor în mişcare, a făcut-o pe Jessica Kiang de la IndieWire să se întrebe, într-un puseu de preţiozitate retorică rizibilă, "Hsiao-Hsien Hou, ai regizat norii?". Monos e lipsit de acest gen de grandilocvenţă - e focusat pe idiosincraziile grupului de tineri, organizate într-un crescendo de la dans vesel în jurul focului la lovituri de curea (cu tentă sexuală) de ziua de naştere a mezinului şi mai departe la tot ce ţine de bestializare (tachinări chinuitoare, crimă ş.a.m.d.). Natura dă o dimensiune psihedelică erodării relaţiilor dintre ei şi căderii în barbarie, parţial prin contribuţie directă (ca atunci când puberii o dau pe ciuperci halucinogene), parţial graţie regiei lui Landes, încălecat sigur pe toate mijloacele cinematografice pe care le are la dispoziţie.

Tranziţia de la o pajişte înnorată, în mijlocul căreia există un buncăr degradat, la mijlocul junglei se face subit, printr-o perdea de plastic. Bizarul antrenament al adolescenţilor (care presupune alergat pe loc, mârâieli intimidante şi mişcări deseori lăsate în afara cadrului) e redat printr-un montaj menit să dezorienteze, intensificat pe parcurs până la momentul culminant (o fugă prin pădure şi prin meandrele unui fluviu). Când e vorba să fie cineva la un pas de înec, camera face mişcări line în apa învolburată, ca şi cum ar aştepta să apară proverbiala lumină de pe partea cealaltă. Design-ul sonor din a doua jumătate a filmului (cea din junglă) e luxuriant, iar atunci când e întrerupt pentru o pauză la televizor în familie, alături de care urmărim un reportaj despre ursuleţi cauciucaţi comestibili, găselniţa devine de-a dreptul genială. Chiar şi când se apleacă ironic asupra acestui gen de capitalism dintr-o lume mai bună, departe de iadul gherilei, Landes şi co-scenaristul Alexis dos Santos lucrează cu tuşe fine, cu apropouri, nu cu linii groase.

Ceea ce probabil că e o piesă de prisos în Monos este comentariul său (mai în trend cu noua politică de stânga) despre sexualitatea fluidă - aceea a unui personaj numit Rambo (toţi au porecle, numele lor reale nu le aflăm niciodată) este intenţionat ambiguizată, fiind jucat de actriţa Sofia Buenaventura, dar e pus la un moment dat să se sărute cu şeful de trib (Lupul) şi e numit (evident) "maricón". Deşi într-o scenă cele două fete soldat sunt arătate periind cu blândeţe părul inginerei, cultura grupului este cu siguranţă una macho, în care femeile sunt binevenite atâta timp cât adoptă jucăriile şi comportamentul bărbaţilor, iar filmul nu este critic pe faţă cu aceasta (decât indirect, prin felul în care arată că degenerează, obligatoriu, în cele din urmă). Pe de altă parte, nici nu trebuia să fie - aşa cum construiesc Monos, Landes şi dos Santos vor mai degrabă să vină cu pete de culoare, unele destul de ţipătoare, ca să nu cadă în monotonie, decât să se angajeze în discursuri politice.

Această excepţională coproducţie sud-american-europeană se află în căutare de distribuitori, pe valul unor premii internaţionale la Sundance şi TIFF (unde a luat trofeul). Dincolo de acestea, găsesc că Monos, cu imaginea sa hipnotică, cu montajul său neobişnuit, cu muzica sa ce dă mai mereu din fluierat inocent în sintetizator sinistru (creată de Mica Levi, compozitoarea celebrului Under the Skin), cu textura pe care o construieşte în jurul personajului său colectiv, e cinema în cel mai pur sens al cuvântului.
Descarcă programul TIFF 2019 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019
 Toate articolele despre Monos
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Bangu


Alte articole

 Scurtmetrajele 10 pentru FILM - TIFF, 2019, Comunicat de presă
 TIFF UNLIMITED - filme şi muzică sub clar de lună, în Bucureşti, Comunicat de presă
 Gândurile de după punct - Monştri. la TIFF, 2019, Iulia Hossu
 Vizual, violent - Monos la TIFF, 2019, Georgia Moraru
 Arestul nu e tăcere - Arest, în premieră naţională la TIFF, 2019, Andrei Vornicu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer