Ioana Cojocărescu, 22 ani, Roman
Studii:
2016-2019 Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, specializarea Actorie
2012-2016 Colegiul Național "Roman-Vodă" Roman, profilul științe sociale
2008-2016 Școala de muzică "Sergiu Celibidache", Roman, instrument vioară, auxiliar canto.
Participă la Gala HOP 2019, la secțiunea Individual, cu C7I.
Răzvan Rocaș: Dacă ar trebui să te definești într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Ioana Cojocărescu: Sunt Ioana. Culoarea mea preferată e verde, dar dacă arunci o privire spre mine tinzi să spui că m-am născut în negru. Numărul meu norocos e magicul 7, nu pentru că am avut noroc în viață folosindu-mă de el ci pentru că sunt născută pe 7 ianuarie și mi s-a părut o variantă plauzibilă. Iubesc să-mi petrec zilele de primăvară în natură, iubesc să-mi petrec zilele de vară în natură, iubesc să-mi petrec zilele de toamnă în natură. Iubesc natura. Îmi iubesc tălpile pe gazonul proaspăt tuns. Preferatele mele sunt serile petrecute în jurul unui foc, alături de minunații mei tovarăși de suferință.
R.R.: Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că actoria este drumul tău?
I.C.: În clasa a IX-a profesoara de română a propus să pregătim Bubico al lui Ion Luca Caragiale. Am început repetițiile însă eu nu primisem rol așa că am preferat să-mi ajut colegii suflându-le textul când era nevoie. Am asistat la toate repetițiile și pentru că una dintre persoanele din distribuție, care trebuia să-și aducă bichonul la repetiții ca să-l marcheze pe Bubico, nu-l aducea, cineva trebuia să-i preia intervențiile. Așa că eu fiind sufleorul am preluat rolul lui Bubico în repetiții, marcându-i intervențiile. În ziua reprezentației am aflat că bichonul care trebuia să apară, măcar în ziua cea mare, a murit. Prin urmare, nu mai aveam cățel. Nu puteam anula reprezentația. Era ziua cea mare. Doamna profesoară a hotărât: "Ioana e pregătită. Ioana știe ce trebuie să facă. Să intre ea!" Și am intrat. Bubico. Asta a fost începutul. Mai departe, m-am bucurat de oameni frumoși care au crezut în mine și în nebunia mea.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
I.C.: "Ai câtă putere îți iei."
R.R.: Cât de grea este viața unui actor în condițiile actuale din țară?
I.C.: Cred că e important să îți păstrezi coloana vertebrală și să muncești pentru ceea ce îți dorești. Dacă îți păstrezi bucuria și îți antrenezi entuziasmul reușești să treci peste faptul că în timpul facultății nu există spații de repetiții, după facultate nu există locuri de muncă și implicit, nu sunt bani. Carpe diem. Nu are cum să fie dracu' atât de negru.
R.R.: Care consideri că sunt calitățile necesare pentru această vocație? Ce ai și ce nu ai din ele?
I.C.: La baza jocului se află bucuria. Disciplina ți-o cizelezi în timp iar disponibilitatea se antrenează prin exercițiu. Din punctul meu de vedere ceea ce mă recomandă, pe lângă cele mai sus menționate, sunt vocea și temperamentul vulcanic. O zonă pe care n-am explorat-o a fost expresivitatea corporală la care lucrez și încerc să o îmbunătățesc.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că ești actriță?
I.C.: În ultimii trei ani, petrecând majoritatea timpului în laborator, într-o bulă în care eram înconjurată de alții ca mine, nu am avut cui să-i mai relev faptul că sunt actriță. Recent, în fuga pentru refacerea unor acte importante,fără de care nu puteam să-mi duc la bun sfârșit facultatea, într-o instituție, am fost scuzată de către un funcționar care trebuie să-i explice unui altul motivul pierderii documentelor: "E actriță, așa-s ăștia, cu capu-n nori". Asta e cea mai proaspătă remarcă și nu mă încălzește.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învățat în școala de teatru?
I.C.: La finele celor trei ani am realizat că este indicat să nu-ți fie frică să arăți că îți este frică.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarți scena în viitor? De ce?
I.C.: Mi-ar plăcea ca într-o zi să reușesc să îmi îndeplinesc dorința de a împărți scena cu minunatul meu frate, Matei, care îmi împăunează zilele de vacanță, uneori până la exasperare, cântându-mi la pian.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
I.C.: Cuvântul este pretext și totuși prelungire a mișcării. Cuvântul și gestul se află într-o frumoasă relație de interdependență, iar aceste două trebuie conectate cu universul emoțional. Astfel se realizează simbioza, spre care tind. Aceasta e părerea mea față de ce ar trebui să fie teatrul-dans. Am participat la ateliere de dans contemporan, contact improvisation și balet organizate la facultate. Semestrul I al anului I este dedicat non-verbalului, unde studiem gestul și ne exersăm expresivitatea corporală. Această lecție continuă în primul semestru al anului al II-lea când avem ca temă de semestru studiul măștii. Am studiat Commedia dell'arte prin intermediul căreia am lucrat cu masca și ne-am antrenat expresivitatea corporală. Pe lângă toate acestea nu am avut alte experiențe în legătură cu teatrul-dans, deocamdată experimentez naiv.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituționalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
I.C.: Din păcăte, la nivel general, tipul de educație pe care îl primim în școală nu ne permite să gustăm real dintr-un tip sau altul de teatru, studenții neavând acces la practică în afara facultății astfel bazându-se doar pe mituri legate de aceste două medii teatrale. Consider că, cel puțin, facultatea de la Cluj ne pregătește pentru zona independentă.
R.R.: În cadrul producției unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
I.C.: Cred că munca în echipă e mult mai frumoasă și productivă. Bine-nțeles că este necesar un lider pentru a coordona echipa însă procesul de creație, din punctul meu de vedete, ar trebui să se realizeze prin intermediul unei colaborări vii. Optez pentru devised theatre.
R.R.: Cine ești în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citești, ce asculți, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
I.C.: Sunt eu, doar că în afara teatrului. Fac același lucru pe care îl fac și în timpul în care muncesc: încerc să împărtășesc bucurie. Visez să nu-mi pierd bucuria și inocența.
R.R.: Care este relația ta cu publicul?
I.C.: În joc, publicul este al treilea partener. E foarte important să nu-l uiți și să păstrezi vie relația cu el.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulțumești pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
I.C.: Rămân veșnic îndrăgostită de minunații mei profesori: Filip Odangiu și Sinkó Ferenc care mi-au oferit din dragostea, răbdarea, cunoașterea și înțelepciunea lor.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriță, rolul tău în societate?
I.C.: Să tulbur apele. Din punctul meu de vedere, rolul pe care îl ocupă actorul în societate ar trebuie să fie activ. Actorul este un mediator în întâlnirea dintre spectator și realitate.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
I.C.: Deocamdată cred că nu-mi pot permite o părere în legătură cu asta. Tot ce îmi doresc este ca teatrul românesc să reușească să se țină pe picioare pentru că se nasc generații de artiști care au lucruri frumoase de făcut.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
I.C.: Sănătoasă.
R.R.: Cât de deschisă ești criticilor? Cum vezi relația dintre actor și criticii de teatru?
I.C.: Criticul este un alt partener important al actorului. Acesta e ochiul exterior cu ajutorul căruia artistul poate transcende.
R.R.: Cum percepi noile generații de artiști? Vezi vreo diferență față de generațiile pe care le vezi pe scenă?
I.C.: E minunat că noile generații de artiști încearcă să se apropie mai mult de nevoile, carențele și neîmplinirile comunității. Un plus ar fi, din punctul meu de vedere, că noile generații reușesc să influențeze și gândirea generațiilor deja mature care lucrează alături de cei tineri învățând odată cu ei.
R.R.: Dragi spectatori, aș vrea să știți că...
I.C.: Atunci când repet în bucătărie, mașină pat, budă, e pustie viața fără voi. Abia atunci când mai aud câte un foșnet subtil al pungii cu merinde, un telefon sunând, simt că trăiesc. Vă mulțumesc!