Studii: Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, secţia Actorie, promoţia 2019, Clasa Ionuţ Caras, Mara Opriş
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu Richard sunt eu!, alături de Ştefan Dogaru, Francesca Fülöp, Robert Iosif, Ştefan Bogdan Liţă.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Yannick Becker: Cred că dacă m-aş descrie în fiecare zi într-un paragraf, n-ar semăna paragrafele între ele. Sunt şi eu un tânăr actor, puţin îngrijorat de viitor, dar curios să încerce din tot ce îi iese în cale.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
Y.B.: După ce am terminat liceul, ştiam că vreau să fac teatru. Am încercat să-l evit, căutând să îmi găsesc alte pasiuni timp de un an, dar, iată, s-a întâmplat până la urmă să fac asta. Acum realizez că este una dintre cele mai frumoase meserii. Cum să nu-ţi placă să te poţi juca că eşti altcineva?
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
Y.B.: Nu există greşeală.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
Y.B.: Cred că depinde de la caz la caz. Unii chiar o duc bine, alţii mor de foame. Lumea teatrului e şi ea ca restul lumii.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
Y.B.: Fără să ştii să te prosteşti e cam greu, cred... În rest, probabil e nevoie să te sensibilizezi, să fii curios, să ai chef, să te doară-n cot, să exagerezi, să gândeşti şi să respiri în scenă.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor/actriţă?
Y.B.: "Aaaa, de abia aştept să te văd la Hollywood", ori "Şi voi ce faceţi mai exact acolo la teatru?"
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
Y.B.: Să mă joc, să fac dintr-o idee care mi se pare amuzantă o propunere serioasă. Să dau ideilor mele o formă clară. Şi nu în ultimul rând, să lucrez cu ceilalţi. Să nu uităm că uneori ceilalţi au cele mai bune idei.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
Y.B.: Nu m-am gândit niciodată. Aş vrea să fie unul pe care îl înţeleg şi cu care mă simt bine.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
Y.B.: Teatrul-dans e la un pas de teatru. E teatru dilatat. E teatru reinterpretat. Ce mă pasionează la el este această ieşire din realismul pe care l-am tot făcut în şcoală. Permite abandonarea logicii şi prin asta devine o jucărie extrem de preţioasă.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
Y.B.: E foarte greu să aleg. Am multe planuri pentru viitor şi le implică pe amândouă. Acum aş vrea să mă angajez într-o instituţie, ca să am un salariu stabil. În acelaşi timp aş vrea să lucrez în independent cu oamenii care îmi plac.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
Y.B.: Amândouă funcţionează la fel de bine. La cea ierarhică depinde foarte mult cine e liderul şi cum se raportează lumea la el. La cea colaborativă contează foarte mult ca oamenii să se înţeleagă. Faza cu cea colaborativă este că şi acolo există lideri, doar că nu se numesc aşa.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
Y.B.: Pot să spun că în timpul facultăţii am cam uitat. Îmi place vara. Să umblu desculţ, să fiu afară, îmi place berea rece şi mâncarea caldă. La un moment dat vreau să văd lumea. De citit, îmi plac povestirile scurte cu mult înţeles şi, dacă se poate, cu tâlc.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
Y.B.: Îl iubesc şi mi-e frică de el. It's complicated.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
Y.B.: Isolde Cobeţ, actriţă la Teatrul German din Timişoara şi coordonatoarea trupei NiL. Fără ea n-aş face teatru. Profesorilor mei, Ionuţ Caras şi Mara Opriş, care mi-au arătat tot timpul căi posibile, dar nu mi-au zis niciodată pe unde s-o iau.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
Y.B.: Sunt obligat să le amintesc oamenilor cum să se joace, că e ok să simtă şi că e ok să fii fragil. Uneori uit şi eu şi nu mi-e bine.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
Y.B.: Aş da afară actorii care n-au mai jucat de un an.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
Y.B.: Aş vrea să fiu mândru de ce-am putut face până acum.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
Y.B.: Critica e critică, actoria-i actorie. N-am prea avut treabă până acum. Doar am citit câteva articole care mi s-au părut extrem de complicate pentru ceea ce vor să spună. Ei bine, eu n-aş putea să fac treaba lor aşa că nu mă bag.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
Y.B.: Diferenţa e vizibilă. Dar cred că nu e vorba de generaţie, ci de atitudine. Sunt oameni şi oameni. Lucrurile se vor schimba numai dacă generaţia noastră nu se plafonează cum s-a tot întâmplat cu marile speranţe ale României. E ca în fotbal. Fiecare generaţie aduce speranţe noi, dar pe parcurs se pierde. Din păcate, e atât de greu să trăieşti din teatru încât toţi ajungem să facem pentru bani lucruri care nu ne plac. Şi atunci normal că se duce inspiraţia şi cheful. Generaţia asta trebuie să se îngrijească, ca să poată ajunge undeva, că buni oricum suntem.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
Y.B.: Noi fără voi n-am exista.