Studii: Artele spectacolului - Actorie, Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu spectacolul Wor(l)ds in progress adaptare după Cabaretul cuvintelor de Matei Vişniec, cu: Iuliana Danciu, Sînziana Pintean, Andrei Atabay, Lia Marin şi Octavian Voina.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Andreea Jurj: Ce pot să spun? Mi-e greu să vorbesc despre mine acum. Am vaga impresie că nu mă cunosc îndeajuns, că nu îmi cunosc calităţile încă, că nu mai reuşesc să cred în ce pot sau nu, în orice diferit se ascunde în mine. Studiind unele personaje, îmi dau seama că pe ele le pot înţelege mai uşor, că în fiinţele acelea de hârtie mă regăsesc uneori şi că pot empatiza cu ele. Alteori nu le înţeleg deciziile, acţiunile, reacţiile, însă încerc să le găsesc câte o mică justificare şi până la urmă ajung să înţeleg. Asta mi se întâmplă şi în cazul oamenilor, de multe ori. Pe calea asta, pot spune că sunt o persoană înţelegătoare. Ador să văd bunătate, candoare, iubire, libertate, înţelegere. Îmi place ideea de profesionalism, în orice, mai ales în meseria asta frumoasă pe care am ales să o practic. Asta caut. Asta vreau. Cu toate astea, mărturisesc că nu am reuşit să găsesc încă profesionalism aşa cum mi-aş fi dorit, ceva mă îndeamnă să-ncerc să mă bucur de tot ce înseamnă actoria. În rest, iubesc plimbările, muzica, dansul, un schimb de păreri şi glume cu prietenii, apusul, răsăritul şi tot ce îmi linişteşte mintea şi sufletul.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
A.J.: Aici e o întreagă poveste. Cred că multora dintre actori, şi nu numai lor, li s-a întâmplat să fie în centrul atenţiei când erau mici. Să danseze, să interpreteze diferite personaje din desene animate sau filme, să le cânte părinţilor sau rudelor, să se afişeze ca mici vedete prin toată casa, să dea spectacole live cu un tub de spray în mână pe post de microfon. Din astea. Ei bine, făceam şi eu lucrurile astea când eram mică. Mama şi mătuşa îmi făceau costumaşe, iar eu mă imaginam la emisiunea Ploaia de Stele. Interpretam până şi intro-ul emisiunii. Reuşeam de toate. De-aici pot spune că ar fi pornit o mică scânteie înspre actorie. Momentul când mi-am dat seama cu adevărat că aş vrea să devin actriţă cred că a fost în clasa a V-a. Când împreună cu Iuliana Danciu - prietenă şi colegă încă de pe-atunci - am încercat să reproducem o scenetă pe care o văzusem la televizor. Deveniserăm foarte bune prietene şi încă suntem. Ne intriga ideea de a fi un personaj, de a ne costuma şi a ne da drept altcineva. În felul ăsta am continuat să vorbim despre actorie. Într-un orăşel cu nu prea multe posibilităţi, neavând decât o Casă de cultură, am reuşit să găsim totuşi oameni care să ne susţină şi să ne îndrume înspre asta. Făceam scenete la Zilele oraşului, încurajate fiind de instructoarea noastră de-atunci, Anada Buda, căreia îi mulţumim frumos pentru încrederea şi curajul pe care ni le-a indus la vremea respectivă. Aşa am continuat noi, în formulă duo, să facem scenete la Zilele oraşului, la Balurile bobocilor, oriunde se punea o scenă prin oraş. Mie îmi plăceau mult travestiurile, ţineam sus şi tare să interpretez eu în zona aia. Iar Iulianei, ce pot spune, i se potriveau destul de bine doamnele. Era amuzant... Ne simţeam bine. Pe lângă vagonul de teme pe care îl primeam în fiecare zi, chestia asta cu interpretatul pe scenă o aşteptam de la bal la bal.
Abia în liceu treaba a devenit puţin mai serioasă. Am cunoscut-o pe Doamna Profa, cum ii spunem noi. O doamnă profesoară, doamna Sanda Bold, care pe lângă faptul că mânuieşte engleza şi româna cu cea mai bună pricepere, trage sforile la fel de frumos şi în actorie. Din pasiunea ei pentru teatru s-a ocupat mult de noi. Îi plăcea să construiască cu noi tot felul de situaţii şi să ne dea indicaţii foarte bune, care ne-au ajutat. Datorită ei am jucat pentru prima dată într-un spectacol de teatru pe bune, spectacol regizat de ea, în două personaje, spectacol care a primit destul de multe laude la festivalurile la care am participat. Îi mulţumim enorm pentru tot sprijinul şi toată puterea ei de muncă cu noi.
Cât despre film, actoria de film, ne-am făcut practica într-o gaşcă, atât eu, cât şi Iuliana. Gaşca ne-am numit-o împreună cu ceilalţi patru membri ai echipei - Ioana, Cristi, Traian şi Grasu, Împuţiţii. Făceam parodii şi filmuleţe amuzante. Ne înţelegeam de minune. Le puneam mai apoi pe youtube sau ni le făceam cadou unul altuia la majorate. Eram cunoscuţi pe zonă pentru asta.:) Da, în felul ăsta am cochetat eu cu actoria la început.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
A.J.: Să las corpul să vorbească, să nu gândesc foarte mult şi să umplu de conţinut orice acţiune. "Less is more!" şi "Corpul vorbeşte!" sunt două fraze auzite des în facultate şi la care mă gândesc şi acum.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
A.J.: În condiţiile în care nu am un loc de muncă stabil, nu am siguranţa şi confortul unui venit lunar, nu se simte tocmai mov... Suntem mulţi, foarte mulţi actori, unii talentaţi, unii mai puţini talentaţi. La ora actuală nu prea îmi dau seama dacă mai contează asta sau nu. Important nu este cum ai ajuns acolo, ci cum te menţii acolo. Diferenţa o face experienţa. Actoria e o meserie care, din punctul meu de vedere, străluceşte în grup, şi cu cât o exersezi mai mult cu atât devii mai priceput, devine o a doua natură a ta. Ori să o exersezi singur, acasă, între patru pereţi, uneori devine infernal...
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
A.J.: "Mi-e inima bolnavă atunci când nu mă schimb.", aşa scrie în primul meu caiet de actorie, dictat maaare de Profu, pe prima pagină. Pot spune că la fel se simte şi pentru mine. Consider că principala calitate asta e, nevoia constantă de a căuta şi a te refugia într-un celălalt. O nevoie de o transformare inexplicabilă, nevoia de metamorfozare, de schimbare. Mai apoi intervine ludicitatea - nevoia de joc, empatia, apoi tehnica - voce şi corp antrenate şi bine pregătite, dicţie. Cât despre mine, dacă le am sau nu le am, presupun că le am dacă am ajuns până aici. Dar mă gândesc şi sunt perfect conştientă că mai am de lucrat la fiecare din ele.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
A.J.: Unii dintre oameni, perfect normal, uneori se arată încântaţi chiar. Alţii fac glume pe seama că aş juca în faţa lor un rol, doar de dragul situaţiei. Oricum, cu toţii suntem actori sociali, mai mult sau mai puţin. Asta ca să obţinem anumite lucruri şi să ne protejăm sinele. Mie îmi place să descopăr pe zi ce trece cine e Andreea, nu să îmi bat joc de oameni. Atitudinea mea faţă de actorie este una profesională şi îmi place să fie făcută şi văzută pe scenă sau pe orice covoraş unde se poate crea o lume. Acolo simt o energie bună, transformatoare. Scena e locul unde începi să crezi orice şi să te crezi orice.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
A.J.: Lecţia cea mai răscolitoare, ca să zic aşa, a fost în anul II de facultate, când studiam şi repetam commedia dell'arte. În timpul spectacolului de final, pe la jumătatea lui, după o oră jumătate de joc continuu şi în energie, mi-am dat seama că oboseala fizică te ajută să-ţi descătuşezi şi mai mult corpul, că simţi cu adevărat cum corpul chiar poate să vorbească singur, de la sine, iar în amestec cu energia primită din public iese ceva minunat. Corpul meu era fluid, iar semnalele primite din exterior, cât şi din interiorul meu deveneau foarte clare. Nu mai gândeam aşa mult.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
A.J.: Nu ştiu, nu m-am mai gândit la asta din clasa a VII-a când voiam să joc cu Johnny Depp sau să fiu Jack Sparrow. Lucrul ăsta... cred că da, încă mi-l doresc.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
A.J.: Nu am experimentat în totalitate zona asta, dar mă atrage destul de mult. E ceva ce spune o poveste dincolo de cuvinte, e ceva legat de senzaţii, de imaginar, ceva ce aduci din interior spre exterior într-o formă ce desenează, poate, o senzaţie, o imagine, o acţiune, orice. O formă hieroglifică sau gestuală. E ceva ce te poartă dincolo de cuvânt.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
A.J.: Indiferent de una sau de alta, important e să joci... Avantaje şi dezavantaje sunt la ambele. Ştiu că în cel instituţionalizat ai ca avantaje un loc de muncă stabil, un venit lunar, însă ai şi dezavantaje, poate, dacă se pot numi aşa, distribuţii în roluri care nu îţi plac neapărat, dar trebuie să le faci. Analizând din afară, neavând posibilitatea să experimentez treaba asta cu teatru instituţionalizat, presupun că sunt şi astea. Acum, în cel independent e foarte dificil cu venitul, însă posibilităţile de a crea pot fi mai libere.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
A.J.: Colaborativă, mai degrabă. Regizorul vine cu indicaţia lui, actorul încearcă, şi mai pune şi el o sămânţă de creaţie, şi tot aşa. În realizarea unui spectacol nu sunt doar actorii şi regizorul, este nevoie şi de tehnic, de maşinişti, de sunetişti etc. Sunt foarte importanţi şi ei. Şi ei aduc un plus creaţiei prin munca pe care o depun zilnic pentru ca spectacolul să iasă bine. Prin pasiunea lor pentru teatru găsesc soluţii salvatoare şi tind înspre un produs bun. Teatrul e frumos în mulţi.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
A.J.: O tipă normală. Caut locuri şi oameni care îmi fac bine. Orice mă inspiră e bine primit. Ascult, primesc şi încerc să înţeleg dinspre orice domeniu. Uneori mi-aş dori să ştiu să fac de toate şi să îmi iasă foarte bine. Uite, ăsta chiar cred că e un vis. Aş vrea să mi se întâmple!...
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
A.J.: Publicul îmi oferă o altfel de energie. O energie pe care nu o găsesc în nimic altceva. Uneori parcă îmi înţepenesc simţurile, apoi cu cât înaintez în joc, cu atât mă relaxez mai mult şi mă pierd într-o libertate a fiinţei foarte stranie, mă agăţ de personaj. Îi dau lui o parte din mine şi mă găsesc acolo, pe scenă, făcând lucruri de care nu credeam că aş fi în stare. E frumos când se întâmplă asta. La acest punct al relaţiei suntem, urmează să mai descoperim împreună sau să ne descoperim împreună.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
A.J.: În cazul ăsta, i-aş mulţumi doamnei Miriam Cuibus, pentru că a văzut în mine universuri despre care nu ştiam că sunt acolo. M-a încurajat de fiecare dată când mă criticam prea aspru. Ea a fost trei ani cu ochii pe mine, încercând să desluşească ce zace în fiecare dintre noi, studenţii ei. Îmi spunea mereu să am mai multă încredere, orice ar fi. Pot spune că ei îi datorez un parcurs. Îi mulţumesc pe această cale.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
A.J.: Rolul meu în societate ca actriţă ar trebui să fie unul educativ şi spiritual. Tot timpul am văzut lucrurile aşa. Să am rolul ăsta prin teatru - de a face oamenii conştienţi de ei şi de alţi oameni, iar mai apoi de lumea în care trăiesc, să-şi pună întrebări. Să plece de la teatru reflectând, analizând şi învăţând ceva mai mult decât lumescul ăsta cotidian.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
A.J.: Hm, un singur lucru... aş face în aşa fel încât să le ofer actorilor/actriţelor posibilitatea de a juca, de a-şi exersa mult meseria. Şi pe lângă asta, să câştige, totuşi, un venit normal.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
A.J.: Aş vrea să fiu liniştită şi împăcată cu ceea ce sunt şi fac.
R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
A.J.: Eu sunt cel mai mare critic al meu. Probabil nu i-aş crede nici pe ei dacă mi-ar spune că e bine. Complicat, complicat!:))
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
A.J.: Fac parte din noile generaţii de artişti. Pe la ce spectacole am fost, nu percep mari diferenţe. Deocamdată...
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
A.J.: Respir! Sunt bine. Haideţi la teatru!:)