Studii: Facultatea de Teatru şi Film, UBB Cluj-Napoca
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu Unde? Cum? Cine?.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
David Constantinescu: Un paragraf? Oho... de obicei e într-o propoziţie sau un cuvânt, dar bine, o să încerc. De fapt, eu acum scriu ca să mai trag de rânduri, ca să nu fie răspunsul atât de scurt. Aşa, eu. Sunt un băiat venit din frumosul oraş Râmnicu Vâlcea, cunoscut şi sub numele de Hacker Ville, cu care eu nu am nici o legătură. Îl sun pe fratele meu şi când vreau să-mi reinstalez Pacman. El are legătură. El e Hacker, face o grămadă de bani din asta, sparge bancomate, coduri de la N.A.S.A, din-astea. Revenind la mine, am 21 de ani, aproape 22, încerc să storc fiecare clipă de viaţă, cu toate că am nopţi în care stau pe laptop până dimineaţa, cred că e singura legătură cu Hacker Ville. Mă consider optimist, şi cred foarte mult în noi, generaţia nouă de actori. Cred, deoarece cu toţi cei cu care am purtat o discuţie, am simţit nevoia de schimbare. O schimbare majoră ce trebuie să se întâmple cât mai curând. Şi îmi doresc să ţintesc cât mai sus alături de ei.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
D.C.: Dintotdeauna am avut o atracţie faţă de teatru, dar abia prin clasa a XI-a i-am acordat puţin interes. Cred că momentul în care am intrat la facultate a fost acela în care mi-am dat seama că vreau să fac asta. Prin anul doi acest sentiment a mai pălit, din cauza dificultăţii şi stresului. Dar în anul trei am spus cu adevărat: "Îmi doresc să fac asta!"
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
D.C.: Un sfat de la un coleg de clasă: "Teatrul este ca şi sexul, mai mult făcut, mai puţin vorbit!"
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
D.C.: În funcţie de cât munceşti, atât primeşti. Sunt conştient de ceea ce se întâmplă la momentul de faţă, cum niciun rol nu este neapărat pe merit, niciun post nu se mai câştigă prin concurs (casting), dar până la urmă ce meserie din ţară este sigură? În care dintre meserii te poţi simţi absolut sigur, atât financiar cât şi sufleteşte? Spun meserie, pentru că teatrul este o meserie ca oricare alta, iar din punct de vedere legal nu este cu nimic mai specială. Dar, cum am spus la început, dacă ai speranţă şi munceşti poţi reuşi şi fără micile ajutoare magice din arborele tău genealogic.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
D.C.: Cea mai importantă calitate, din punctul meu de vedere, pentru un actor, regizor sau orice fel de artist este să fie om. Un om pentru restul lumii. Un om care este la fel ca ceilalţi, dar totuşi diferit. Ca să vorbeşti despre o maşină, trebuie mai întâi să studiezi mecanica. Ca să vorbeşti despre un cal, trebuie mai întâi să-l călăreşti. Dar pentru a vorbi despre oameni, ceea ce face teatrul, trebuie să mai întâi de toate să fi om. Dacă eu am acest lucru? Bineînţeles, sunt absolut perfect. Iar la actorie stau excepţional, rostesc impecabil, mă mişc fantastic şi arăt minunat. Pentru toţi directorii de casting, regizorii de teatru sau film, sunaţi la: 075521244444
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor?
D.C.: Nu încerc să dau dovadă de modestie, dar ca să ajungi actor cu adevărat îţi trebuie destul de multă experienţă, pe care eu nu o am încă. Până acum le spuneam că sunt student la actorie, de acum nu ştiu cum o să răspund, probabil "aproape actor". Nu, nu e adevărat, bineînţeles că voi spune că sunt actor, deoarece este o oarecare satisfacţie în remarca celui căruia îi spui. Sunt două variante: 1. "Uau, actor, ce frumos, cred că este foarte interesant. Şi eu am vrut să dau la actorie, dar nu m-au lăsat ai mei." Şi 2. "Actor? Hmm... şi reuşeşti să trăieşti din asta?"
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
D.C.: Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să nu intru pe uşa sălii de repetiţie cu probleme de acasă, şi în special cu certurile pe care le ai cu colegii de scenă. Nu trebuie amestecată viaţa personală cu cea profesională, pentru că eficienţa va scădea semnificativ.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
D.C.: Probabil Eric Bogosian. Mi-am construit şi un one-man show pe baza unuia dintre textele sale. Este actor, dramaturg, monologist şi nuvelist de origine armeno-americană. Modul său de a gândi lumea în care trăim se apropie foarte de mult propria mea viziune. Singura ocazie de a îl vedea jucând a fost din păcate pe Youtube. Dar chiar mi-ar plăcea la nebunie să port o discuţie cu dânsul şi mai ales să lucrez cu el, cu toate că majoritatea spectacolelor le are tip one-man show. But you never know!
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
D.C.: Nu extraordinar. Adică am participat la câteva workshopuri de mişcare, dar eu unul nu am vrut să particip, datorită temei de anul acesta. Consider că nu este cel mai mare atu al meu, cu toate că îmi place să mă mişc şi adeseori îmi ies lucruri drăguţe. Este o temă care ne-a solicitat bine, dar cred că am fi putut arăta mai mult cu ajutor alteia.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
D.C.: Pfff... o întrebare bună. Aş opta pentru oricare dintre ele, criteriul pentru alegerea finală ar fi echipa teatrului respectiv. Principalul avantaj la un teatru instituţionalizat este echipa de tehnic din spatele tău, deoarece te poţi concentra strict pe ce ai de jucat, şi nu trebuie să vii cu 3-4 ore mai devreme pentru a monta decorul.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
D.C.: În amândouă. Cred că este extraordinar să se ajungă la o structură colaborativă, dar în acelaşi timp, orice grup are nevoie de un lider sau mai mulţi. Un lider ar trebui să organizeze repetiţiile, să dea sarcini fiecăruia dintre oameni, iar când lucrurile se duc de râpă, să ia atitudine.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
D.C.: Îmi place să merg cu bicicleta, dar şi să conduc maşina. De fapt, toate vehiculele şi autovehiculele posibile, în afară de role. Nu am reuşit niciodată să merg pe ele. Nu citesc un anumit tip de cărţi, dacă o citesc şi îmi place, o şi termin, dacă nu, nu. Îmi place să ascult toate genurile muzicale de la country până la rap rusesc sau balade româneşti. Îmi doresc să ajung în acel punct în care voi putea spune că sunt împlinit, atât pe plan financiar, dar mai ales familial. Nu am o ţintă exactă, deoarece vreau să experimentez cât mai mult.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
D.C.: Mi se pare extraordinar cum teatrul adună trei sute de oameni, poate chiar mai mult, la un loc, şi aceştia plâng şi râd la aceleaşi lucruri. Este magic. Cât despre relaţia mea cu publicul, încerc să-l mulţumesc cât mai tare. Până la urmă noi îi vindem lui un serviciu, de aceea nu ne putem permite să nu dăm tot la fiecare spectacol, sau măcar să încercăm acest lucru. Încerc pe cât posibil să le transmit sentimente, stări, plăceri. Consider că un actor degeaba este supraexcitat pe scenă, dacă acest lucru nu ajunge şi la public.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
D.C.: Nu poate să fie doar o persoană. Le mulţumesc profesorilor mei, Filip Odangiu şi Sinko Ferenc, colegilor mei, atât din clasa mea cât şi din celelalte, dar bineînţeles familiei pentru că m-a susţinut atât financiar, cât şi moral. Şi bicicletei mele, care m-a dus la facultate aproape în fiecare zi şi pe ploaie, zăpadă, inundaţie, nu contează.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
D.C.: În primul rând să creeze întrebări în mintea spectatorilor. Să le arătăm cum este lumea de fapt şi să facem să vrea să o schimbe. Dar, bineînţeles, nu doar despre asta este teatrul, este şi despre o eliberare. Le dai voie pentru câteva ore să se rupă de problemele cotidiene şi să călătorească cu tine printr-o altă lume. Până la urmă teatrul este cel mai bun film 3D. Cele mai bune efecte, ai impresia, sau mă rog, ar trebui să o ai, că eşti cu totul într-un alt univers, hipnotizat fiind de jocul actorilor. Destul de paradoxal: să le arătăm aşa cum este lumea, dar să şi îi facem să uite de ea. Dar cine a zis că actoria este o muncă uşoară?
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
D.C.: Absolut orice rol să fie luat pe baza unui casting, deoarece astăzi primul criteriu este dacă arăţi fizic apropiat de ceea ce vrea regizorul. Ceea ce nu acuz, dar totuşi persoana civilă a unui actor poate fi extraordinar de diferită faţă de ceea ce poate face pe scenă.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
D.C.: Sper doar să nu chelesc. Cam asta e singura dorinţă pentru viitor. Îmi place să trăiesc prezentul, şi nu prea îmi place să îmi fac planuri departe în viitor. Consider că dacă te uiţi prea în faţă nu vezi ce este sub picioarele tale, şi adeseori uiţi ce ai de făcut pentru a ajunge unde îţi propui, aşa că mai bine faci prezentul să fie perfect pentru ca viitorul să fie bine.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
D.C.: Avem nevoie de critici, deoarece cu ajutorul lor ştim dacă merită sau nu să mergem la un spectacol. Dar oare este acest lucru adevărat? Din păcate, din infima mea experienţă, mi-am dat seama că este destul de relativă treaba cu critica. Poate să decidă un singur om pentru o întreagă audienţă? Consider că un critic ar trebui să fie mai mult atent la reacţia publicului larg decât la propria sa părere. Într-adevăr, este mult mai bine documentat decât publicul obişnuit, şi cunoaşte mult mai bine lumea teatrului, dar pentru cine facem teatru? Pentru critici sau pentru oameni? Rolul lor este important, nu spun nu, şi teatrul ar fi mai slab fără ei, iar istoria nu ar fi atât de vastă, care pentru un actor este un izvor de cercetare foarte bun.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
D.C.: Orice om este diferit în felul său şi nu trebuie băgat în aceeaşi oală cu o întreagă generaţie. Dar cum am spus şi la o întrebare anterioară, noi, novicii acestei lumi, avem nevoie de schimbări. Ceea ce nu apreciez deloc la niciuna dintre generaţii este că unii dintre participanţii uneia sau celeilalte tabere încă nu înţeleg că facem parte din aceeaşi breaslă, şi ca să ne fie bine mai multora, trebuie să stăm uniţi.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
D.C.: ...fără voi teatrul nu ar exista. Ar fi doar nişte oameni care se scălămbăie la nişte scaune. Iar ca teatrul să se îmbunătăţească, avem nevoie ca voi să fiţi sinceri. Nu vă ridicaţi să aplaudaţi dacă nu simţiţi cu adevărat acest lucru, nu o faceţi doar pentru că omul din dreapta s-a ridicat. Spuneţi dacă nu v-a plăcut un spectacol şi nu-l apreciaţi doar pentru munca depusă în spate. Da, parcursul este foarte important, dar pentru actori, nu pentru voi.