Studii: UNATC, Arta Actorului, 2018
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu Wor(l)ds in Progress¸, adaptare după Cabaretul cuvintelor de Matei Vişniec, alături de: Andrei Atabay, Andreea Jurj, Octavian Voina, Iuliana Danciu, Sînziana Pintean.
Lia Marin
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Lia Marin: Sunt făcută din curiozitate, din dragoste pentru croasante cu unt, din contraste şi contradicţii şi dintr-un kilogram de struguri albi. Caut să descopăr cine sunt, să-mi schimb perspectiva asupra vieţii cât mai des şi, implicit, să provoc asta în jurul meu. Sunt un corpuşor groaznic de activ, dar mor lent dacă nu-s lăsată singură în aer liber câteva ore o dată la cinci zile.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
L.M.: Mă sperie foarte tare expresia asta "Actoria este drumul tău". Face ca totul să pară serios şi definitiv şi închistat. Cred, mai degrabă, că fiecare casting, repetiţie, spectacol sau zi este un pas pe poteca asta pe care o parcurg şi care îmi aparţine în întregime. Nu a existat un moment revelator de "Ăsta sigur trebuie să fie drumul meu", a fost o decizie. Am ales actoria de când mi-am dat seama cât de fascinantă e fiinţa umană în toate ipostazele în care poate exista. Eu voiam să fiu un pic din toate. Aşa că alegerea a venit de la sine. E incredibil cum de mii de ani încercăm să ne parcurgem viaţa în mod cât mai unic, sau mai personal, sau mai valoros, dar în esenţă trecem cam prin aceleaşi lucruri. Asta mă şochează mereu în artă.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
L.M.: Acolo unde responsabilităţile sunt mari şi libertăţile trebuie să fie pe măsură.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
L.M.: *răspuns amuzant / jucăuş pe tema "greu, dar noi tot mai putem"*
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
L.M.: Pasiune, muncă susţinută, cunoaştere de sine, creativitate şi poftă. Am lăsat-o pe ultima acolo pentru că simt că e un liant bun pentru ca toate celelalte să nu fie de sine stătătoare, ci ca să se topească unele în altele în ceea ce aş numi personalitate artistică unică. Pe lângă calităţile enumerate mai sus, eu cred foarte tare în optimism, perseverenţă, curiozitate şi în a fi pregătit în orice moment să-ţi faci treaba.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
L.M.: Am avut parte de tot soiul de reacţii, atât pozitive, cât şi negative. Dar cel mai interesant mi se pare că atunci când le spun că sunt actriţă, parcă se trezesc, sunt atenţi dintr-o dată şi mă privesc cu adevărat. Sau poate e doar machiajul de ursitoare.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
L.M.: Să nu uit să mă realimentez constant cu experienţe de viaţă. Perioada facultăţii e foarte intensă şi îţi cere să dai, să dai altfel şi să tot dai. Şi că regula e că nu e nicio regulă, important e să te joci şi să experimentezi.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
L.M.: Cu mine. Îmi doresc să fac un one-woman show.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
L.M.: Teatrul-dans e forma artistică care mă defineşte cel mai bine în prezent. Sunt cele două mari iubiri ale mele. Îmi doresc să lucrez mult în stilul ăsta, să-mi depăşesc limitele neîncetat şi să explorez în mod cât mai divers această zonă. În general mă atrag modurile de exprimare care combină mai multe forme de artă.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
L.M.: Cred în îmbinarea celor două, undeva la 70% colaborativ şi 30% ierarhic. Asta ar fi modul ideal de lucru pentru mine. Cel puţin în acest moment. Simt că îmi oferă libertatea să mă cunosc din punct de vedere creativ. Pe de altă parte, mi se pare că şi structura ierarhică e o provocare, să poţi să fii creativ în nişte limite mai restrânse şi să nu te pierzi pe tine în tipul ăsta de abordare.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
L.M.: Sunt desculţă pe afară prin grădină, pe plajă sau pe la munte. Am nevoie de aer curat şi de soare întocmai ca o plăntuţă. Am citit foarte mult în ultimul timp, în special ficţiune şi biografii, pentru că mă ajută să conştientizez că drumul fiecăruia prin viaţă e unic şi nu există o reţetă de "cum să faci să fie bine". Ascult muzică fără filtru de gen, orice mă face să mă mişc sau să simt ceva e de ajuns pentru mine. Îmi place să confecţionez lucruri chiar dacă rezultatul e adesea profund imperfect. Visez să călătoresc mai mult, să mă exprim cât mai divers şi relaxat. În afara teatrului, încerc să mă văd mai des cu prietenii mei, la care ţin enorm. Le mulţumesc pentru că nu renunţă la mine în ciuda programului meu haotic şi imposibil şi îmi sunt cu adevărat sprijin.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
L.M.: Ţin foarte mult la public. Îl văd ca pe un partener de discuţie. Fie că ne înţelegem ca două suflete pereche într-o seară, şi în alta nu se leagă absolut nimic, cred foarte tare că trebuie să existe un schimb sau o modificare, că ambele părţi trebuie să plece altfel decât au venit. Am avut momente în care nu mai eram sigură de direcţia în care să merg (a se citi "momentele alea când vrei s-o laşi naibii de actorie") şi întâlnirea cu publicul m-a reechilibrat şi m-a făcut să-mi recapăt optimismul şi pofta de joacă şi să-mi dau seama că nu vreau să pot fără teatru.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
L.M.: Virgil Constantin. Este profesor de actorie la Palatul Copiilor şi mi-a fost alături în ultimii şapte ani. Dânsul ne-a pus bazele actoriei încă din liceu şi nu s-a temut să lucreze cu noi sau să ne ceară aceleaşi lucruri pe care le-am făcut mai târziu la facultate. Îi port mult respect şi admiraţie pentru felul în care îşi face meseria, pentru că investeşte în tineri şi îşi permite să descopere lucruri noi alături de noi. Pe partea de dans, Beatrice Tudor a fost constanta din viaţa mea în ultimii patru ani. Deşi am participat la foarte multe workshopuri de-a lungul anilor, tot în colaborarea cu ea am găsit cea mai mare diversitate. M-a împins mereu spre a cere mai mult de la mine, spre altfel şi spre căutare şi a făcut-o cu multă dragoste şi înţelegere. Sunt foarte recunoscătoare că ne-am găsit.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
L.M.: Răspunsul integral: Noi suntem vocea aia timidă care îţi şopteşte înainte de culcare "Ce-ai făcut azi aşa, pentru sufletul tău? ". Aia pe care o auzi după job, după înghesuiala din metrou de la ora 17.30, după coada de la Mega, după ce-ai băgat o maşină şi te-ai uitat după bilete pentru vacanţa pe care abia o aştepţi, după berea băută uitându-te prin televizor şi după ce ai mai dat un scroll mic pe Facebook şi pe Insta, că nu ştii niciodată. Cam de asta de ocupăm noi. De bucăţica aia de suflet care încă bâzâie şi vrea să fie ascultată. E cea care ia de fapt deciziile si acceptă 1.000 de compromisuri, numai să respire un pic. Eu zic că e sănătos să o ascultăm şi să o cunoaştem, să-i dăm puţin să citească, să asculte un podcast sau un concert, să vadă un film sau un spectacol sau un tablou, s-o scoatem puţin în parc, în iarbă, şi astfel s-o lăsăm un pic fără cuvinte. Sau, mă rog, dacă vocea şopteşte "Ai băgat telefonul la încarcat?", e ok, ascultă vocea, dă un scroll mic pe evenimente, că sigur am dat noi 1.000 de share-uri ca să ne promovăm spectacolele alea unde e aşa de cool să mergi, să te îmbraci fancy-casual şi poţi să postezi pe Insta înainte să bată gongul.
Răspuns cu buget restructurat: Să îi educăm pe oameni, să le arătăm câtă diversitate există în lume, să-i facem să devină mai conştienţi de ei şi de realitate.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
L.M.: Aş închide toată industria timp de doi ani. Aş vrea să văd cum ar arăta stagiunea după acei doi ani. Din toate punctele de vedere. Şi acum, într-o notă mai puţin SF, simt nevoia unui şoc, a unei restructurări, a unei întoarceri la valoare şi la esenţă, la necesitate.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
L.M.: Foarte jucată şi mişcată. Conectată la viitorul-prezent artistic şi la noile generaţii. Şi mai însetată să văd lumea şi să cunosc oameni. Mult mai aşezată şi relaxată în ceea ce îmi place să fac. Şi plătitoare de rată la casa mea cu ieşire la mare, unde pot să alerg, să respir şi să visez.
R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
L.M.: Cred că inevitabil sunt foarte deschisă pentru că nu am repere. În momentul de faţă relaţia nu există şi nici nu avem pe cine să dăm vina pentru asta. Poate că facultatea ar fi locul propice în care să începem să o cultivăm şi să creştem de mici împreună. Ar ajuta enorm ambelor părţi. Nu trebuie să fim în acord sau să nu ne mai scoatem din laude, important e să dialogăm, să comunicăm, să ne mai schimbăm unii altora perspectivele.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
L.M.: Există şi o să tot existe şi de-acum încolo. Dacă înainte generaţiile semănau şi diferenţele erau perceptibile abia după ce treceau 5-7-10 ani, acum promoţiile sunt şocant de diferite între ele la interval de timp foarte scurt. Ceea ce nu e neapărat rău, doar arta e locul în care ne bucurăm că suntem diferiţi, dar împreună. E rău când se pierd valori importante precum disciplina, capacitatea de a fi atent timp îndelungat, respectul faţă de partener, cultura generală. E rău să vezi şi blazare, renunţare, forme goale şi "ştiu eu cum se face". Sper ca noi şi noile generaţii să găsim o formă de manifestare proprie adaptată timpurilor în care trăim. Da, suntem proaspeţi şi plini de avânt şi energie, dar dacă nu ne găsim rădăcini în realitatea înconjurătoare, o să rămânem "copiii ăia desueţi cu teatrul lor de când lumea, când eu pot să văd Black Mirror: Bandersnatch în ce versiune am chef azi".
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
L.M.: Wor(l)d in Progress e un pui făcut în circumstanţe foarte speciale. E rar să lucrezi la un proiect în care să conştientizezi în timp real cât de norocos eşti. Să fii acolo alături de oameni la care ţii şi să faci ce-ţi place cel mai tare alături de ei. E suc, e sos, e viaţă pură şi dulce. Pentru mine e un sfârşit binecuvântat de etapă. Veniţi să ne spuneţi dacă chiar suntem atât de delicioşi pe cât ne credem!