Studii: UNATC, Bucureşti, promoţia 2015
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual cu Ophelia
Theodora Sandu (foto: Matej Dokic / Gloria)
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Theodora Sandu: Salut, sunt Theodora sau Theo din Braşov, şi mereu mi-am dorit să fiu actriţă. Provin dintr-o familie mare şi iubitoare, pe care o iubesc la rândul meu infinit de mult, am două surori şi un frate, câţiva prieteni buni şi multă baftă! Îmi place să vorbesc, să cânt, să dansez, să citesc, să mă plimb, iar acum sunt într-o perioadă de autodescoperire şi de autoiubire. În general sunt veselă şi îmi place să mă bucur de viaţă, dar am şi o doză de melancolie, cred eu, moştenită genetic. Iubesc cerul, soarele, ploaia, zăpada, animalele, chiar şi oamenii. Cred în umanitate şi mai cred că oamenii "răi" sunt de fapt oameni răniţi profund.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
T.S.: Mi-am dorit să mă fac actriţă dintotdeauna, de când eram mică şi urmăream cu nesaţ telenovelele cu Thalia de pe Acasă TV alături de Buni. Ulterior am fost poreclită actriţa familiei. De-a lungul timpului, mă mai gândeam să fiu om de ştiinţă (am încercat odată să încrucişez un palmier cu o garoafă) sau veterinar (îmi doream sa salvez toate animalele, aduceam acasă pui de vrăbioare sau pisoi). Dar gândul de a mă face actriţă nu m-a părăsit niciodată. În liceu m-am apucat de cursuri de actorie la Şcoala Populară de Arte şi Meserii "Tiberiu Brediceanu" din Braşov, iar mai târziu, împreună cu gaşca de prieteni am format trupa de teatru 9th Sense şi am făcut câteva spectacole cu care am participat la nişte festivaluri de liceeni. Eram o elevă bună cu note mari şi nu prea am vrut să anunţ în stânga şi dreapta ce am de gând să fac, îmi era frică de reacţia celor din jur. Părinţilor mei le-am spus prin clasa a 11-a că vreau să fac actorie la nivel de meserie şi, deşi iniţial s-au speriat, am primit şi atunci şi primesc şi acum un sprijin uriaş din partea lor. În toamna lui 2012, de ziua mea, am aflat că am intrat la UNATC. Nu aveam vreo notă strălucită, nu intrasem nici printre primii şi nici printre ultimii, dar intrasem. Şi aşa a început totul.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
T.S.: Nu trebuie să demonstrezi nimic, de fapt nu trebuie nimic. Fii. Atât.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
T.S.: Condiţiile actuale din ţară nu prea îţi strigă: "Hai, vino, fă-te actor!". Dimpotrivă. Mai ales acum, cu tăierea de 30% a bugetului pentru instituţiile de cultură. Problema se trage şi de la numărul foarte mare de actori care creşte cu fiecare an şi care nu poate fi integrat complet în piaţa muncii. Sunt prea puţine teatre sau spaţii pentru tineri artişti, bugete mici spre inexistente, iar aceste aspecte descurajează actorii, mai ales pe cei tineri, proaspăt absolvenţi. Eu am avut norocul să iau un concurs de angajare la teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, iar de un an şi jumătate lucrez aici şi am un venit lunar constant. Reuşesc să mă descurc, deşi sunt nevoită să cer ajutor uneori, dar sunt optimistă şi încerc să mă gândesc că încă sunt la început. Aşadar, viaţa de actor în România e o luptă, e o provocare, e imprevizibil de năstruşnică.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
T.S.: Unul dintre profesorii mei de actorie, domnul Alexandru Jitea, avea o vorbă preluată de la profesorii dumnealui: "Ficat de struţ!". Actoria este o meserie dură, care te consumă şi te uzează. La modul ideal, este o meserie despre dăruire, corpul tău cu care te-a înzestrat natura devine instrumentul tău, la fel şi vocea, la fel şi sufletul, iar toate acestea nu îţi mai aparţin: le pui la dispoziţie lumii. Este o meserie despre generozitate, despre a dărui fără a aştepta ceva înapoi, despre a primi cu braţele deschise fără a pune întrebări sau a reproşa, despre a iubi necondiţionat, despre a ierta cu ochii închişi. Dar pentru că suntem oameni, acestea devin nişte idealuri naive. Adesea, în teatru se dau adevărate bătălii între orgolii, se recurge la jigniri şi umilire, iar atmosfera aceea iubitoare şi relaxantă, propice creaţiei, este înlocuită cu una încărcată de negativitate, stresantă, care nu mai poate stimula creativitatea. În astfel de momente, actorul se poate crispa, punându-şi arta în pericol. Pentru a rezista tuturor provocărilor, este bine ca acesta să aibă "ficat de struţ", să fie puternic şi să reziste, să înghită durerea, să sufere în tăcere, dar să meargă mai departe şi să nu se dea bătut. Aceasta mi se pare cea mai de preţ calitate pe care o poate dezvolta un actor. Personal, îmi propun cu fiecare proiect să mă întăresc spiritual şi să îmi las meseria să transforme sensibilitatea mea vizibilă într-o prietenă bună, o unealtă care să îi fie de ajutor în perfecţionarea meşteşugului numit actorie.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
T.S.: Oamenii se bucură mult când aud că sunt actriţă. Sunt convinşi că sunt un om liber, care "face ce îi place" şi nu are multe griji. Iar eu de multe ori le explic că au dreptate parţial, că e o viaţă care cere mult sacrificiu şi multă muncă, în care ratezi multe zile de naştere, nunţi sau alte evenimente importante ale celor dragi, fiindcă e posibil să ai repetiţii, spectacole sau castinguri. Oamenii privesc viaţa de actor ca pe ceva exotic, intangibil, demnă doar de visare şi atunci le simt admiraţia şi aprecierea, iar de multe ori sunt considerată curajoasă, ceea ce poate doar să mă bucure.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
T.S.: Faptul că tu eşti în competiţie doar cu tine însuţi, iar unicul tău scop este ca astăzi să fii mai bun decât ai fost ieri. Pe scurt, "Munca actorului cu sine însuşi".:)
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
T.S: Mi-ar plăcea mult să joc alături de domnul Alexandru Dabija. Ştiu, ştiu ce o să ziceţi, dumnealui e un mare regizor de teatru. Dar aţi văzut că joacă şi în filme? Şi mai ia şi premii! Aşa că da, mi-ar plăcea să joc alături de el! Am avut ocazia să lucrez cu domnul Dabija la spectacolul Piatra din Casă de Alecsandri la teatrul Toma Caragiu din Ploieşti and I loved it! Mie şi colegului la fel de tânăr Andrei Radu ne-a dat încredere şi ne-a dus într-o direcţie în care eu personal nu credeam că sunt capabilă că pot să merg. Aşa că să joc alături de dumnealui ar fi AWESOME!
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
T.S.: Teatrul-dans este o zonă care mă atrage foarte mult, eu fiind îndrăgostită iremediabil de dansul clasic. Timp de aproape 14 ani am făcut cursuri de dans clasic şi modern la Centrul Cultural Reduta din Braşov sub îndrumarea maestrei Maria Guth. De mică am urcat pe scenă, aşadar îi datorez setea mea de teatru baletului şi mai ales doamnei Guth, pe care o iubesc din tot sufletul. Chiar dacă am ales actoria, dansul a făcut parte din copilăria şi educaţia mea, aşa că nu vreau să îl dau uitării, vreau cu prilejul Galei Hop să îl readuc la viaţă sau mai degrabă în viaţa mea.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
T.S.: Ca angajat al unui teatru de stat, dobândeşti stabilitate, atât financiară, cât şi profesională. Ai un venit lunar fix, eşti primit într-o echipă de actori şi ai ocazia să profesezi într-un mediu profesionist, să lucrezi cu actori, regizori şi scenografi experimentaţi, continuându-ţi astfel şcoala. Poate că nu ai întotdeauna un cuvânt de spus atunci când eşti distribuit, mai ales ca tânăr actor, dar e important să ştii să transformi orice rol într-o oportunitate de ascensiune profesională. În mediul independent eşti foarte mult pe cont propriu. Aspecte precum spaţiu, buget, drepturi de autor sunt mai greu de obţinut, iar asta poate descuraja orice actor. Partea bună este că poţi alege orice text, poţi chiar să îl scrii tu şi să îţi alegi oamenii cu care vrei să lucrezi şi să transmiţi mesajul pe care îl consideri tu important de transmis. În acelaşi timp, asta presupune mai multă implicare pe partea administrativă pentru lucruri precum programările repetiţiilor sau promovarea spectacolelor. Din punctul meu de vedere, ambele segmente sunt importante şi e bine ca un actor să fie deschis atât mediului independent, cât şi celui instituţionalizat.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
T.S.: Cred într-o combinaţie a celor două. Cred foarte mult că teatrul înseamnă echipă, ba chiar familie, aşa că susţin structura colaborativă. În acelaşi timp, sunt de părere că regizorul are responsabilitatea de a-şi impune punctul de vedere pentru a permite spectacolului să se nască din conceptul său creator. Dar cel mai mult apreciez regizorii care, deşi vin cu o idee gândită dinainte, se lasă inspiraţi şi la faţa locului, lucrând şi descoperind în repetiţie, împreună cu actorii, care este cea mai potrivită abordare. Cred în regizorul care îndrumă, cel care îţi dă încredere şi îţi arată o direcţie; pentru sensul şi modul în care parcurgi drumul tu, actorul, eşti responsabil. Pentru asta e bine să cauţi, cauţi, cauţi...
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
T.S.: Uneori teatrul îţi invadează şi timpul liber, fiindcă el e mereu acolo, prezent în fiinţa ta, în gândirea şi în respiraţia ta. Dar atunci când am timp liber, sunt un om, ca orice om. Îmi place mult să mă plimb, să mă văd cu prietenii mei, să merg la film sau la teatru cu fetele, să mă scot singură în oraş fie la o limonadă, fie la o cafea bună. În ultimul timp alerg aproape în fiecare dimineaţă, sar coarda şi apoi fac o mini-sesiune de yoga. Seara, înainte să dorm, îmi place să citesc cărţi cu teme spirituale sau terapeutice. Uneori scriu. Îmi place să mă uit pe geam la oameni şi să îi studiez. Ascult în general muzică indie-rock şi pop-rock, dar uneori sunt nostalgică după grunge sau jazz. Îmi place să mă plimb prin librării şi prin parcuri de copii, îmi plac mult râsetele lor şi îmi imaginez cum într-o zi îmi vor râde şi mie copiii mei. Uneori fac băi lungi şi îmi fac tot felul de măşti de păr şi faţă, sunt foarte preocupată de aspectul pielii şi al părului, ca orice fată. Îmi place să filozofez cu prietena mea Yoyo în bucătărie despre viaţă şi nemurirea sufletului. Îmi place să beau limonadă sau apă plată cu lămâie. Încerc să mănânc cât mai sănătos, dar sunt topită după dulciuri, mai ales ciocolată şi îngheţată. Visez la o viaţă liniştită, la o familie a mea şi la un sentiment perpetuu de cer senin.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
T.S.: Momentan, pot spune că publicul ploieştean este cel care mă cunoaşte cel mai bine. La teatru mă simt apreciată şi îndrăgită de el, iar cea mai mare fericire este atunci când un spectator îmi scrie pe Facebook cât de mult i-a plăcut spectacolul, ce bucurie îi facem noi, actorii, şi cum de abia aşteaptă să mai vină la teatru.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
T.S.: Le mulţumesc părinţilor mei, Mama şi Tata. Nedespărţiţi şi de nedespărţit, atât de diferiţi în abordări, dar amândoi bine-intenţionaţi şi extrem de iubitori şi de iertători. Le sunt recunoscătoare că mi-au suportat pretenţiile de mică divă şi că mă susţin în continuare cu acea clasică iubire oarbă de părinte.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
T.S.: Actorul are un rol social şi educativ. Cred că actorului îi revine responsabilitatea de a studia natura umană, pentru a o putea reda ulterior, oferind societăţii exemple de tipul "aşa da / aşa nu".
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
T.S.: Aş încuraja teatrul românesc să aibă mai multă încredere în artiştii tineri, iar pe tinerii artişti i-aş încuraja să nu dea cu totul uitării metodele de modă veche. Cred că acest conflict dintre generaţii cauzează multe discrepanţe în teatru, de aceea mă gândesc că o colaborare sinceră între "ăi tineri" şi "ăi bătrâni" ar aduce mai multă bogăţie artei noastre.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
T.S.: Peste 10 ani aş vrea să fiu liniştită, împăcată cu deciziile luate de-a lungul vieţii şi entuziasmată pentru cele care urmează. Dezvoltarea unui sentiment de bine, de căldură interioară mi se pare extrem de important pentru a duce o viaţă liniştită şi asta intenţionez să caut în perioada următoare.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
T.S.: Încă nu am avut ocazia să fiu menţionată în foarte multe critici de teatru. Dar cred că relaţia dintre actor şi critici trebuie să fie sinceră şi deschisă. Mă gândesc că atunci când vine vorba de analiza unui spectacol, unui critic îi revine responsabilitatea de a da atât feedback pozitiv, cât şi negativ, iar actorul trebuie să aibă tăria şi modestia în acelaşi timp de a face faţă informaţiilor primite.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
T.S.: Noile generaţii sunt pline de iniţiativă şi de idei jucăuşe. Accesul liber la informaţie le-a deschis mintea şi orizonturile, iar eu cred mult în tânăra generaţie. Aş adăuga doar că ar fi nevoie să se acorde o atenţie sporită elementului de disciplină, care odată cu valul de informaţie şi libertate, riscă să fie lăsată în urmă şi neglijată. Meseria noastră e un paradox, este o libertate coordonată.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
T.S.: Voi sunteţi motivul pentru care suntem şi noi. Noroc cu voi! Bucuria voastră e bucuria noastră. Aşa că vă mulţumim şi vă aşteptăm la teatru. Ne înclinăm! :)