Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... (XXV) - Adrian Loghin - Gala HOP, 2019


, un interviu cu

iulie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Adrian Loghin, 28 ani, Bucureşti, originar din Suceava
Studii: Universitatea Naţională de Arta Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" Bucureşti licenţiat promoţia 2014 şi masterat promoţia 2016
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual cu Secludo după monologul Omul din cerc de Matei Vişniec


Adrian Loghin

Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Adrian Loghin: O persoană retrasă care suferă de puseuri de emfază, care nu suportă rutina, dar adoră confortul căminului şi prezenţa celor apropiaţi. Un soi de contradicţie ambulantă, în deplin proces de autocunoaştere, care-şi plimbă descoperirile prin mulţime ca pe un jurnal deschis.

R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
A.L.: N-a fost un moment, mai mult o serie de evenimente separate care m-au adus uşor spre drumul ăsta. Am suferit de mic de un fel de nesiguranţă în ceea ce priveşte planul pentru viitorul meu. Nutream un sentiment de gelozie pentru toţi copii care ştiau cu certitudine ce vor de la viaţă. Pe mine întrebarea "Ce-ai să te faci când vei fi mare?" mă paraliza, rămâneam agăţat ca o marionetă fără vreun gând sau vreo reacţie. Senzaţia asta m-a urmărit până la vârsta de 19 ani când, în urma unor inofensive contacte cu scena - pe atunci Suceava nu deţinea nici cinematograf, nici teatru, doar o prăfuită Casă de cultură unde am urcat de doua ori pe scenă pentru "balurile bobocilor" -, am început să simt o atracţie obscură faţă de arta scenică. Alte mici tatonări şi tentative cât de cât nereuşite şi m-am trezit, doi ani mai târziu, la admitere la Facultatea de teatru, secţia actorie, Bucureşti, unde, în mod surprinzător, am intrat - ultimul dintr-o listă de patruzeci şi şapte. A fost pentru mine un miracol incontestabil. Atunci am ştiut că trebuie să mă dedic actoriei şi drumul mi se va deschide pe parcurs, ca şi până atunci.

R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
A.L.: "Comedia nu se face cu fesele strânse." Poate că pare banal, sau chiar vulgar, dar ulterior am descoperit o înţelepciune adânc "dosită" în vorbele astea. Acum înţeleg că se referă la spaţiul necesar între tine şi mască, şi nu ţine doar de comedie, ci de actorie de calitate în general. Nimeni nu-şi doreşte să-l vadă pe actorul Adrian Loghin cum vorbeşte despre frustrările lui personale, ci un om, simplu, imaculat, cu care poţi relaţiona prin sinceritatea şi lejeritatea limbajului său.

R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
A.L.: În România, meseria de actor s-a transformat în ceva sisific, când ai senzaţia că lucrurile intră pe un făgaş prielnic, imediat apare o reglementare care să te arunce înapoi în dezordine şi nesiguranţă. Un nod poznaş ce tocmai mi s-a pus în gât mă îndeamnă să nu mă mai iau atât de în serios, aşa că profit de ocazia asta pentru a le mulţumi oficialilor noştri pentru tot efortul pe care îl depun pentru a forma constant, în ţara noastră, un mediu propice creaţiei artistice.

R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
A.L.: O listă lungă de cunoscute şi una şi mai lungă de calităţi încă necunoscute mie. Probabil maleabilitatea şi puterea de a reuşi să te descurci în orice situaţie sunt aproape cele mai necesare la ora actuală (ca să nu mai vorbim de talent, dăruire, tenacitate, sensibilitate si altele multe). Poate cel mai important ar fi să descoperi un ideal mai înalt decât propriul tău egoism, căruia să-i dedici arta ta şi o oarecare doză de inconştienţă (după care mai tânjesc uneori).

R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor?
A.L.: Raportul e egal, mi se pare, cu siguranţa pe care o emani atunci când rosteşti cuvântul ăsta, plin de o încărcătură magică. Pare că oamenii abia aşteaptă un pretext să viseze, iar actorul este prin definiţie un vis încarnat. Dacă puterea ta de a emana visare nu este convingătoare nici visătorul nu te va putea crede. Bineînţeles că dincolo de latura asta metafizică, mă lovesc de tot soiul de compătimiri, dar mi se pare că apar dintr-un interes constant către artă şi artişti, ceea ce mă bucură.

R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
A.L.: Cum să învăţ. Am prins târziu lecţia asta, într-o şcoală vocaţională simţi des (mai ales dacă bagajul de cunoştinţe cu care ai venit e minim) nevoia să demonstrezi ceva. Abia la masterat, când l-am auzit pe domnul Liviu Lucaci spunând că "Ceea ce învăţăm azi vom înţelege peste un an sau doi şi vom aplica peste cinci" mi-am dat seama că relevanţa a ceea ce fac în şcoală este relativ modică, trebuie să învăţ cum să învăţ să fac artă, teatru, actorie, pentru că şcoala se va termina şi nu voi avea mereu pe cineva care să-mi spună dacă fac bine ce fac sau nu. Încă lucrez la asta.

R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
A.L.: Marin Sorescu, Mihai Eminescu, Eugen Ionesco, Matei Vişniec, Marin Preda şi cei pe care urmează să-i descopăr. Trec de ceva timp printr-o reorientare spre dramaturgi români, nu ştiu de ce. Despre artişti colegi de scenă nu pot să mă pronunţ. Am renunţat de ceva timp să-mi mai doresc lucruri bine definite, acum îmi doresc doar experienţe. Visez să pot visa mai mult, mai mare şi cu cât mai multă implicare. Îmi doresc să pot crea o atmosferă de vis colectiv şi sunt sigur că artiştii potriviţi vor apărea în momentul oportun.

R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
A.L.: Când eram în facultate, chiar mai bine decât cu teatrul propriu-zis. Nu-mi cunoşteam prea bine "instrumentul" ca să zic aşa; corpul, sentimentele, gândurile îmi erau străine şi-mi provocau o jenantă stângăcie când încercam să întruchipez ceva. De aceea dansul mi-a fost ca un prim dascăl. În dans, când laşi corpul să vorbească despre ce simţi şi gândeşti, nu mai ai când să judeci ce fac mâinile sau unde îţi calcă picioarele, devii fiecare părticică a corpului tău şi cu fiecare din ele spui povestea proceselor ce se desfăşoară în interiorul fiinţei tale.

R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
A.L.: Mi-aş dori să nu existe nevoia de o diferenţiere atât de strictă, în ultimul timp observ că se poartă asta: spectacole independente sunt preluate şi jucate şi în teatrele instituţionale. Asta mi-ar plăcea, să poată fi posibile mai des astfel de parteneriate.

R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
A.L.: Cred într-o "ierarhie constituţională". Vreau să spun că, în spectacolele pe care le-am jucat alături de colegii mei mai tineri, a fost destul de valoros aportul actorilor în ceea ce privea construirea spectacolului. Am apreciat mereu regizorii care au ţinut cont şi de componenta asta în elaborarea spectacolului. În plus, au ştiut cum să stimuleze creativitatea în direcţia asta. Înţeleg pe deplin nevoia unei ierarhizări stricte atunci când regizorul cunoaşte clar sensul pe care vrea să-l redea prin spectacolul său, dar spiritul meu de tânăr revoltat tot consideră că ceea ce se naşte dintr-o implicare colectivă, ceva nou şi surprinzător, poate fi la fel de valoros. Uneori chiar mai valoros.

R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
A.L.: În afara teatrului încerc să mă bucur cât mai mult de experienţa de a fi "alive". Să petrec timp cu cei dragi, să citesc ceva surprinzător chiar dacă-mi va lua un an să termin cartea, să-mi hrănesc sufletul cu experienţe, să aflu lucruri noi prin experienţe noi. Şi de cele mai multe ori tind să fiu la extreme ca să pot rămâne ulterior în echilibru: după un film de artă, mă duc la cinema să văd unul cu supereroi; după ce petrec mult timp pe drumuri, stau câteva zile numai în casă. După o perioadă aglomerată de muncă, să-mi iau timp să nu fac nimic, sau să fac lucruri mărunte care să-mi aducă aminte că există satisfacţie şi în ne-facere.

R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
A.L.: Una în dezvoltare. Am trecut din situaţia în care încercam să fac tot posibilul să nu las să mă influenţeze prezenţa lui la cea în care mă hrănesc din reacţiile lui, uneori la limita cabotinismului sau chiar peste. E un proces. Cred că relaţia asta este temelia a ceea ce facem, iar ştiinţa de a fii sugestiv este construcţia, cât de înaltă şi cât de frumoasă va ajunge depinde doar de cât de multă trudă investeşti în construirea ei.

R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
A.L.: Aş spune Dumnezeu, dar pe lângă faptul că m-am cam abătut de la întrebare, cred că voi fi luat puţin şi peste picior. Dar da... şi părinţilor pentru că de la ei porneşte totul şi tot la ei se va încheia. Ei sunt modelul meu şi au fost mereu susţinerea mea. Ajungi la un moment dat să realizezi că cei care te-au crescut ţi-au inoculat cel mai mare bagaj de cunoştinţe pentru viaţă; bune, rele, potrivite sau nu, ele sunt barometrul tău. Şi cred că trebuie să înţelegi că acolo unde ei au reuşit, tu vei înflori şi unde ei au eşuat, tu trebuie să înveţi a răzbi, de dragul lor şi a celor ce vor urma.

R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
A.L.: Am ascultat chiar adineauri un dialog între Joseph Campbell şi Bill Moyers în care se discuta despre importanţa mitului şi care ar fi mijloacele prin care poţi păstra această legătură vitală între mit şi viaţa particulară a fiecărui individ. Domnul Campbell susţinea cu absolută convingere că artiştii sunt cei care trebuie să retrezească în membrii societăţii nevoia de a se întoarce la acele vechi poveşti care au stat, altă dată, la căpătâiul organizării fiecărei obşte. În propria-mi interpretare, cred că actorii şi actriţele sunt artiştii care povestesc prin ei înşişi despre legătura strânsă dintre om şi ceva mai măreţ decât el, fie că o fac prin suferinţă, prin delicateţe sau printr-o spiritualitate covârşitoare, scopul ar trebui să fie acelaşi: să le trezeşti celor din public dorinţa de a visa şi de a realiza că există ceva mai măreţ din care facem cu toţii parte.

R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
A.L.: Teatrul românesc are atâtea lucruri ce trebuie schimbate... Nu sunt eu atât de priceput să pot spune câte sunt sau care este cel mai grav. De aceea am să repet o idee întâlnită pe Facebook, scrisă de Catinca Drăgănescu: "Încurajarea parteneriatului public-privat şi o lege a sponsorizării care să ajute sectorul cultural ne-ar prinde tare bine."

R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
A.L.: Am mai răspuns la întrebarea asta şi anul trecut, în 2018, şi e interesant să-ţi observi evoluţia când vine vorba de ţeluri. Anul trecut spuneam că vreau să fiu îngropat până în gât în nisipurile din California, anul ăsta îmi doresc să mă văd lucrând spectacole cât mai variate prin cât mai multe ţări, poate şi prin SUA, California, de ce nu.

R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
A.L.: Sunt foarte deschis. Chiar am observat o chestie uşor uimitoare pentru mine: după aproape fiecare premieră, am citit critici cât mai variate (şi pro şi contra şi de mijloc, ca să zic aşa) ceea ce m-a bucurat pentru că atunci când ai parte de mai multe opinii, începi să observi la creaţia ta în contextul spectacolului detalii pe care, voit sau nu, nu le-ai luat în seamă. Ca actor, mai ales dacă te consideri un artist emoţional-intuitiv, tinzi să consideri că ceea ce simţi tu nu are cum să nu fie just. Este o greşeală des întâlnită la începători, ştiu asta, n-am pretins niciodată că aş avea o experienţă prea mare, dar atunci când ai ocazia să descoperi astfel de lucruri şi să le înglobezi în procesul tău creativ, critica devine o lecţie valoroasă.

R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
A.L.: Diferenţele sunt evidente şi destul de grăitoare. De când eram în facultate, am observat un nou trend în ceea ce priveşte spectacolele de teatru. O orientare spre un teatru mult mai senzorial şi, din punct de vedere dramaturgic, "defragmentat". Un fel de invitaţie a artiştilor de a implica publicul mai mult la nivel imaginativ. Lucru absolut normal în contextul nostru actual, când tehnologia îţi oferă atâtea posibilităţi în exterior, doar arta rămâne să te redirecţioneze spre interior. Alt scop important al artiştilor de azi cred că este să ne reamintească faptul că universul interior este şi va fi mereu mult mai bogat decât cel pe care ni-l construim în afară.
Artiştii de astăzi încep să se joace mult mai mult cu această linie de mijloc peste care imaginaţia "convenţională" s-a obişnuit să nu treacă şi mi se pare că există o foarte mare rezistenţă din partea publicului şi nu doar a publicului. Lucru normal în faţa unei schimbări iminente, sper doar să nu ajungem niciodată în situaţia în care această rezistenţă să ne taie avântul de a crea şi exprima aşa cum simţim că trebuie să o facem.

R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
A.L.: "Actorii, cum v-am spus, au fost doar duhuri şi toate s-au topit acum în aer:
Aidoma acestei năluciri, palatele şi turnurile-nalte, şi templele, şi însuşi globu-acesta
Cu tot ce-i viu pe el - se vor topi făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această părelnică serbare..."
Ce se va ţine-n septembrie la mare.



 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Răzvan Rocaş
 Alte articole de Adrian Loghin


Alte articole

 Mesajul directorului artistic al Galei HOP, 2019, Gigi Căciuleanu
 Laureaţii Galei Tânărului Actor HOP, 2019, Comunicat de presă
 Ziua III: ultimii paşi de dans ai Galei HOP, 2019, Răzvan Rocaş
 Ziua II: Înc-un pas la gala HOP, 2019, Răzvan Rocaş
 Ziua I: HOP, 2019 la treaboste, Răzvan Rocaş
 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer