Studii: Liceul de Artă "Carmen Sylva" profil: Canto Clasic, Facultatea de Teatru şi Film / UBB, secţia: Actorie, Cluj-Napoca
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual.
Diana Ioana Licu (foto: Raul Stan)
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Diana Ioana Licu: Sunt o fire analitică. E singurul lucru care mi-a venit în minte. Cred că mă poate defini mai bine ceea ce fac pe scenă, indiferent de rol, decât ceea ce aş putea să spun acum despre mine. Şi ăsta-i paragraful.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
D.I.L.: Nu ştiu. Nu mi-am dat seama că ăsta e drumul meu, pur şi simplu am încălecat la drum şi până acum, cel puţin, mi-am făcut o bucurie.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
D.I.L.: Dacă eu nu am încredere în mine, nimeni nu o va face.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
D.I.L.: Am terminat o facultate în care am crezut trei ani şi nu am de gând să înnebunesc la gândul că totul a fost numai un vis în care am trăit sincer nişte lucruri. Cred că e grea, dar nu atât de grea încât să nu pot să o duc.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
D.I.L.: O calitate importantă ar fi aceea de a fi conştient că întotdeauna vor fi lucruri de descoperit în temniţa numită minte şi dorinţa de a împărtăşi cu oamenii ceea ce descoperi.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
D.I.L.: E curioasă sau ignorantă pur şi simplu.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
D.I.L.: Că mă pot trezi dimineaţa simţindu-mă într-un fel, iar până seara e posibil să mă bucur de toate stările posibile.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
D.I.L.: Sincer, cu domnul Alexandru Dabija. Mi-a plăcut la nebunie să-l văd jucând în filmele lui Radu Jude.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
D.I.L.: Am descoperit o anumită voluptate în mişcare chiar în ultimul an de facultate. E un mod de a transmite stări, tensiuni şi lumi interioare dincolo de cuvinte, aşadar îmi surâde şi acest tip de teatru.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
D.I.L.: Independent, deoarece permite brainstorming-uri şi o încercare mai mare de a menţine o armonie în trupă. Şi-n plus, sunt tineri care îşi dau cu adevărat interesul deoarece riscul de a pierde publicul este prea mare.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
D.I.L.: Tipul de teatru devised este foarte plăcut. L-am experimentat şi în continuare observ că încep unii oameni să lucreze astfel şi în România. Dar mi se pare provocator şi să vină regizorul cu proiectul gândit deja, cu o anumită viziune şi să încerc să mă mulez pe cerinţele lui. Cred în ambele stiluri de producţie.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
D.I.L.: Am cunoscut nişte extratereştrii prin one-woman show-ul pe care l-am pregătit în ultima vreme şi încerc să le arăt cât de frumoşi sunt oamenii, cu necazurile şi bucuriile lor. Le mai cânt la intrumente în miniatură, am o pasiune pentru ele, gen ţambal, tobiţă, muzicuţă, drâmbă. Le cânt tot feluri de genuri muzicale.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
D.I.L.: Îl simt ca şi cum ar fi cu mine pe scenă uneori, alteori foarte distant. E diferit, de la spectacol la spectacol. Momentan atât pot spune.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
D.I.L.: Mulţumesc fiecărui om pe care l-am întâlnit şi am apucat să ne dezvăluim lucruri din noi. Oamenii fac oameni.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor/actriţă, rolul tău în societate?
D.I.L.: Producător de revelaţii, emoţii şi încredere.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
D.I.L.: Schimbat, nu ştiu. Aş adăuga In-yer-face theatre în Teatrele Naţionale. Cred că ar prinde foarte bine.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
D.I.L.: O să dau un citat pentru asta "Mintea omului e ca o pinata. Odată spartă, dai de o grămadă de surprize" Nu mă gândesc la asta. Chiar vreau să mă las surprinsă.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
D.I.L.: Nu mi s-a făcut până acum nici o critică. Criticii ar trebui să ofere un feedback care să conţină părţile bune şi părţile mai puţin bune ale unui spectacol / actor. Nu cred în criticii care desfinţează o muncă de o lună sau două, fără să găsească aspectele pozitive ale muncii depuse.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
D.I.L.: Mă uit la colegii mei din facultate şi observ că fiecare are un univers unic şi fascinant de privit. Vin generaţii inedite, cu oameni care ştiu să facă multe lucruri în domeniul artistic. Oameni care gândesc, oameni treziţi, oameni care se preocupă şi îi pasionează, care au idei, oameni care visează şi au o verticalitate. Îmi menţin respectul pentru generaţiile mai mari care sunt deja pe scenă în diverse teatre, avem de învăţat cu siguranţă unii de la alţii.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
D.I.L.: Mâncaţi ciocolată când vreţi voi şi lăsaţi cola! Cântaţi dacă vă place, chiar dacă nu aveţi voce. Şi un lucru foarte important, autoironia ajută mult!