Avem multe festivaluri, ceea ce este foarte bine. Fiecare merge acolo unde se simte atras de un anume gen de muzică. Observaţie personală. Să alegi Artmania de la Sibiu nu (mai) este foarte la modă. Asta presupunând că o fi fost vreodată. Moda zilei o dau mega-adunările de Electric Castle şi de la Untold. Sau "Anton", cum a zis un manelist minune.
Genuri, subgenuri, o singură muzică
Să nu vorbim totuşi despre lucruri pe care nu le stăpânim. Să zăbovim asupra celor pe care credem că le cunoaştem. Rămânem, aşadar, la Artmania, ajuns în 2019 la a 14-a ediţie, festival consacrat exclusiv muzicii rock cu multitudinea ei de subgenuri: progressive rock, progressive death metal, symphonic metal, gothic, mai nou metalcore. Şi altele, şi altele. Ne rătăcim însă în denumiri care mai de care mai pretenţioase şi riscăm astfel să pierdem muzica. Iar la această ediţie muzica trebuia să vină în primul rând de la Dream Theater şi de la Opeth.
Dintr-o ligă superioară
Trupa americană al cărei nucleu îşi are originile la colegiul muzical Berklee din Boston şi suedezii de lângă Stockholm, cum a ţinut să precizeze liderul grupului, Mikael Akerfeldt, erau invitaţii de gală ai evenimentului de vineri, 26 iulie 2019 şi respectiv sâmbătă, 27 iulie 2019. Pe scurt şi ca să n-o mai dăm pe după instalaţia de sonorizare & lumini, aşteptările nu au fost înşelate. Şi unii, şi ceilalţi şi-au respectat statutul, nivelul muzical şi relaţia cu fanii. Nu au atins perfecţiunea, dar au oferit muzică de calitate. Dintr-o ligă superioară, străină de făcături şi mixaje electronice ale DJ-ilor şi VJ-ilor prizaţi acum mai ceva ca LSD-ul de odinioară al lui Syd Barrett.
O discuţie periculoasă
Nu o să vă povestesc glamour-ul, atmosfera concertelor (lume multă, chiar foarte multă, uşor pestriţă, în majoritate avizată şi cunoscătoare), şi nu o să recapitulez playlist-urile. Din motive simple. Cei prezenţi ştiu ce a fost acolo, cei care nu au fost nu sunt interesaţi ori au aflat deja citind articolele scrise deja despre Artmania. Bune, la obiect şi competente, părerea mea de combatant cu vreo 10 festivaluri Artmania pe răboj. Aş deschide însă discuţia despre presupusul exces de tehnică al celor de la Dream Theater, ironizat sub o mantie de laude chiar de Mikael Akerfeldt. Nu este primul care o face, nu va fi nici ultimul.
Arta instrumentală, pecete a superficialităţii?
Carevasăzică a fi foarte aproape de perfecţiune pe instrumentul tău, cazul lui John Petrucci mai ales, dar şi al lui Jordan Rudess ori John Myung, a exersa, a munci pe brânci, a etala soluri de chitară, clape sau baterie a devenit nu neapărat un păcat, dar ceva bătrânicios şi demodat, un exhibiţionism inutil. Arta instrumentală (a nu se confunda cu virtuozitatea lăutărească) privită ca pecete a unui anumit tip de superficialitate, rotunjimea sunetului identificată drept ţel în sine. Interesant subiect, chiar dacă sună dureros / nepopular pentru rockerii de o anumită vârstă. Akerfeldt are dreptate în teorie. Doar că el însuşi este foarte vulnerabil. Forma fără fond este o boală perversă a acestui tip de muzică mai pretenţioasă.
O bubă veche
De la King Crimson, Gentle Giant sau Van der Graaf Generator, până la Transatlantic, Flower Kings, Spock's Beard ori experimentul Liquid Tension, toate au fost sau sunt exponente ale unui stil elaborat şi sofisticat, cu partituri complicate, simfonice chiar. Există aici un bemol mare cât casa, pe care bănuiesc că îl ghiciţi. Totul sună extraordinar, sunetele vin din zone culte, dar şi exotice ale muzicii, oamenii au o erudiţie în spate. Minunat, deci ce mai vreţi? Bună pace, ceva care să semene totuşi a temă melodică.
Că asta-i buba, de cele mai multe ori lipseşte filonul melodic la aceste teribile trupe. A nu se confunda cu melodia în sens de şlagăr Cerbul de Aur ori San Remo. Şi pe cât posibil a nu considera că Simfonia a IX-a a lui Beethoven este o baladă. Aici, la pachet cu miştourile lui finuţe şi trilurile care imitau chitara lui Petrucci, este vizat şi domnul Mikael Akerfeldt. Care, asigurându-ne de admiraţia-i neţărmurită pentru DT, a ţinut să ne anunţe că ar jam-ui cu Petrucci doar în ipoteza că ar consuma 100 de beri înainte. Ceea ce nu s-a întâmplat.
Unde se întâlnesc DT şi Opeth
Părere personală, Opeth este un exemplu strălucitor de formă desăvârşită şi de fond aproximativ în multe dintre albumele de până acum. Iar Akerfeldt, lider absolut al trupei, amic şi colaborator al lui Steven Wilson în proiectul Storm Corosion, este direct răspunzător. Ca să supăr pe toată lumea, mi se pare că în ultimii ani nici Dream Theater nu străluceşte la capitolul componistic. Din păcate, inclusiv ultimul lor album, Distance Over Time (copios promovat la Sibiu), vine în sprijinul afirmaţiei. Culmea este că tocmai The Astonishing, penultima lor lucrare de studio, în care au dovedit prospeţime şi inspiraţie componistică, a fost repudiat şi ironizat de o parte importantă a criticii de specialitate. Pe motiv de muzicalitate excesivă, de baladism. Poftim de mai înţelege ceva.
Lumina
Şi da, Opeth a câştigat bătălia audienţei cu Dream Theater. Şi mai multă lume, şi mai entuziastă. Explicaţia trebuie căutată în media de vârstă a publicului din Piaţa Mare, mai aproape totuşi de anii de naştere ai lui Akerfeldt sau Akesson decât ai lui LaBrie sau Rudess. Nu că Akerfeldt la cei 45 de ani ai săi ar fi vreun puşti. Dincolo de nuanţe, nedumeriri ori chestiuni care ţin de gust propriu, Dream Theater şi Opeth au luminat muzical festivalul Artmania.
O revelaţie şi o ruşine
În rest, aş mai avea încă o remarcă. Francezii de la Alcest merită o atenţie în plus. Mai ales că sunt francezi şi au viaţă grea la ei acasă cu muzica asta. Les connaisseurs ştiu de ce. Prin antiteză, englezii de la Architects, băieţii aceia cu f...k în gură la două cuvinte, aş zice că merită o atenţie în minus. Şi ne arată cât a decăzut, nu doar muzical, acel loc unde s-au născut Pink Floyd, Yes, Genesis, Jethro Tull, Emerson, Lake & Palmer, Rennaisance.