Un alt film cu un criminal în serie - Der goldene Handschuh / Mănuşa de aur

În afară de subiect - viaţa şi peripeţiile unui criminal în serie - Der goldene Handschuh / Mănuşa de aur nu are mai nimic în comun cu filmul lui Lars von Trier The House That Jack Built, distribuit în România tot anul acesta: nici îndrăzneala lui von Trier de a abandona simpla observaţie a unei rutine morbide pentru o pătrundere (la propriu) în mintea ucigaşului; nici curajul de a duce fascinaţia deja tocită pentru astfel de figuri tenebroase ale istoriei la ultimele ei consecinţe - adică la trasarea unor paralele plauzibile, oricît de scandaloase, între gestul de a ucide şi gestul de a crea - deci, între crimă şi artă; şi nici măcar dorinţa de a polemiza fie şi parodic cu alte filme ale genului sau cu alte clişee ale genului - ici o replică ironică de tipul "nu e bine să te urci în maşina unui necunoscut, poate dai peste un criminal în serie", care se adevereşte peste puţin timp, colo o dîră de sînge lăsată pe şosea şi mai apoi ştearsă ca prin minune de ploaie. Există, în astfel de momente, ceva ce îi scapă complet lui Fatih Akin: un umor salvator, nebunesc, care mai alungă din duhoarea de cadavru, basculînd filmul iar şi iar în alte zone decît cea pur-voyeuristică: Jack nu ucidea doar ca să oripileze spectatorul, ci şi - la fel de important pentru von Trier - pentru a filosofa pe seama actului, pentru a analiza implicaţiile estetice ale gestului, în fine, pentru a-l extrapola şi a-l îmbogăţi cu sens.

În lumina acelui film, Mănuşa de aur pare mult mai convenţional: un biopic despre ucigaşul german Fritz Honka, bazat pe bestseller-ul publicat de Heinz Strunk în 2016. Filmul urmăreşte traiul lui Honka în nocturnul Hamburguluidin anii '70, însă, aşa cum alege Akin să spună povestea, "trai" pare un cuvînt prea generos pentru personajul său: la ani-lumină de lumea crispată, obligatoriu respectabilă, din precedentul film al lui Akin Aus dem Nichts/În ceaţă, Honka face parte dintr-un univers underground al celor laissés-pour-compte în societatea germană postbelică. Beţivi, nemernici, libidinoşi de ocazie - sau pur şi simplu neajutoraţi - populează acest marasm cotidian, ceea ce, oarecum paradoxal, contribuie la a ni-l face mai ataşant şi mai viu decît morala revanşardă, cinică din În ceaţă.

Asta şi pentru că Mănuşa de aur (după numele barului în care Honka îşi bea zilele, agăţînd femei pe care apoi le omoară în apartamentul său) e, per total, un film mai interesant decît În ceaţă, fie doar şi pentru ce ar fi putut să reprezinte: o explorare originală, provocatoare a păturilor umane abisale, o elegie "scandaloasă" pentru un trai necomplexat de rigori sociale, departe de privirile acuzatoare ale celor bine poziţionaţi în ierarhia societăţii.În schimb, Akin nu pare deloc interesat de fauna filmului său, pe care o expune doar pentru pitorescul ei (femei obeze, bărbaţi cu dinţi cariaţi - totul caricaturizat); şi nici nu reuşeşte să formuleze, prin dezgroparea acestei fîşii neobservate de lume din trecut, vreo critică la adresa unui prezent injust faţă de marginali. Aroganţa regizorală pune greşit accentele: barul e filmat ca o speluncă de joasă speţă, în timp ce clienţii săi nu apar decît ca simpli rataţi.

Această ocazie ratată de solidarizare cu cauza perdantă dă, totuşi, celemai ofertante momente ale filmului: bălmăjeli, insulte şi încercări chinuite de interacţiune pe care Jonas Dassler, foarte abil în rolul lui Honka, le pune la bătaie în bar. Condus mai mult de scenografie - apartamentul lui Honka e de-a dreptul sordid - decît de mizanscenă, filmul insistă să redea din belşugmodus operandi-ul haotic al lui Honka: frustrat sexual şi profesional, omul se răzbună pe femei vulnerabile, terminate, care au pierdut totul şi nu pot opune niciun fel de rezistenţă. Oricum ai da-o, pilda filmului e destul de tulbure: ce rost mai are, în anul 2019, un film ce îi refuză din start victimei orice fărîmă de demnitate? În cazul acestui spectacol ieftin-provocator, secvenţele observaţionale ale lui Akin, în care camera stă imobilizată pe trepied, voyeurist, tăind doar cînd e cazul, devin o mostră a abjecţiei. E, de fapt, opusul filmului lui von Trier, care funcţiona prin metalimbaj şi distanţare critică: Akin bagă degetul în ochi. Şi e foarte ciudat cum, în plină epocă #metoo, astfel de filme, expresie a cine ştie cărei defulări - vezi mai ales cazul Abdellatif Kechiche-, îşi fac loc încet, dar sigur, prin festivaluri.