Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale"
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Individual cu Propun să nu ajungem nişte trişti
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Alin Potop: Alin Potop e un băiat talentat, e păcat să se alegă praful de el.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
A.P.: Nu cred că a fost un moment anume pentru că am ştiut cumva de mic că vreau să fac asta. Am fost genul de copil care făcea spectacole în curtea blocului... am avut chiar şi un teatru în garaj în care am făcut un singur spectacol, care s-a jucat o singură dată şi atunci doar jumătate pentru că începea cu melodie la un casetofon vechi care a plictisit audienţa îngrozitor. Prima mea amintire conştientă este cu mine care îmi desenam pijamalele albe cu markere ca să îmi fac costum de clovn. Au fost multe întâmplări care m-au făcut aleg drumul ăsta şi eu am zis bine... ce-o fi, să fie.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
A.P.: "Nu da la teatru". A, nu, scuze, ăsta a fost cel mai des. Sunt mai multe sfaturi bune după care încerc să îmi ghidez cât de cât căutările. Unul ar fi cel auzit de la Ana-Ioana Macaria: "Teatrul îţi dă atât cât îi oferi". Un alt sfat, în engleză de data asta, l-am auzit într-un interviu cu Ohad Naharin: "The pleasure is a safety net". Şi poate cel mai important sfat îl tot primesc de la părinţi, care îmi spun să am răbdare.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
A.P.: Cam de un an jumătate am început să nu le mai cer bani alor mei şi asta mă bucură enorm. Nu trăiesc extraordinar, nu călătoresc cât aş vrea, nu îmi cumpăr tot ce mi-aş dori, dar sunt împăcat cu asta, pentru că atunci când am decis să mă fac actor am ştiut că o să fie aşa, cel puţin un timp. Bucureştiul îţi oferă posibilitatea să trăieşti decent, sunt multe lucruri adiacente actoriei pe care poţi să le faci ca să ai bani de chirie.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
A.P.: În ultimul timp mi-am dat seama că cea mai importantă în meserie e pasiunea. Pasiunea e un motor interior foarte puternic care te face să treci peste multe din greutăţile, răutăţile şi nedreptăţile din meseria asta. 2019 a fost destul de greu pentru mine şi la un moment dat, simţind că ceea ce fac mă plictiseşte şi devine o rutină, l-am sunat pe domnul profesor Florin Zamfirescu şi l-am întrebat dacă şi-a pierdut vreodată pasiunea, Mi-a răspuns instant că nu.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor?
A.P.: În general sunt cam trei reacţii. Reacţia de taximetrist: "Aaa, da' nu mai e actorii care au fost odată". Reacţia de familie/ruda/prieteni: "Aaa, ce tare, abia aştept să te văd la televizor şi să mă chemi şi pe mine la o piesă, ceva.". Reacţia părinţilor: "Hai, mă mamă, şi tu din ce trăieşti?". Şi a mai fost o reacţie foarte simpatică: eram la o filmare undeva într-un sat şi mă duc la o casă să cer puţină apă şi doamna care locuia acolo mă întreabă ce sunt, eu zic că sunt actor, la care ea răspunde: "Hai, domne, fii serios, cum să fii dumneata actor".
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
A.P.: Nu cred că e singur lucru, cred că îţi schimbă modul de a gândi, de a trăi. E ca un virus pe care îl porţi cu tine toată viaţa, orice ai face te gândeşti: "Ce mişto e omul asta, ar fi un super personaj", "Ce privire mi-a aruncat doamna asta, o s-o folosesc cândva". Dacă ar fi totuşi o calitate pe care am dobândit-o în facultate, a fost să renunţ puţin la orgoliu şi să pun binele spectacolului mai presus de orice.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
A.P.: Sunt mulţi artişti cu care visez să lucrez, dar acum o să mă refer strict la partea de dans. În primul rând mi-ar plăcea să îl cunosc / lucrez cu Alexander Ekman, coregraful care a făcut o reinterpretare total special şi neobişnuită, dar foarte valabilă după Lacul lebedelor la Opera din Oslo. Îmi place de el pentru că mereu spune: "Dancing should be funny" şi lucrările lui sunt mereu foarte amuzante şi surprinzătoare. Gabriela Carizzo e coregrafa care alături de Franck Chartier a înfiinţat compania Peeping Tom, poate singura companie de teatru-dans din lume. Mi s-ar părea incitant să lucrez cu ei pentru că în spectacolele pe care le fac dansatorii / interpreţii îşi folosesc corpul într-un mod aproape ireal şi aş vrea să descopăr cum ajung la rezultatul ăsta. Şi nu în ultimul rând, aş vrea să lucrez cu Ohad Naharin, dar pentru asta nu îmi trebuie decât 2.000 de euro să merg la cursul lui din Israel. Pentru donaţii apelaţi la...
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
A.P.: Uneori îmi pun întrebarea daca am făcut bine că am dat la actorie şi că poate era mai bine să dau la coregrafie. Mă interesează foarte mult zona de dans. Eu am ştiut dintotdeauna că am ceva calităţi pentru zona asta şi, într-adevăr, teatrul-dans e o formă artistică care îmi place şi în care mă simt foarte creativ şi confortabil fără prea mare efort.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
A.P.: Am trecut prin ambele situaţii şi am ajuns la concluzia că în spectacolele din teatrul instituţionalizat te simţit mult mai comod, nu cari şi montezi decor, nu calci costume, nu te ocupi de promovare, eşti sigur că primeşti o anumită sumă pe spectacol... Din punct de vedere artistic nu e nicio diferenţă, poţi să ai întâlniri care să îţi schimbe parcursul artistic în ambele medii. Pentru mine, care am tendinţă să fiu puţin leneş uneori, aş zice că ar fi mai potrivit teatrul de stat. Cu toate astea, dacă e un artist, un text, un ceva care mă inspiră, aş renunţă oricând la acest confort.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
A.P.: Dacă regizorul e bun, merg pe mâna lui. Dacă nu, mergem pe varianta colaborativă.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
A.P.: În afara teatrului fac destul de mult sport, asta după ce în 2018 un regizor mi-a spus că m-am îngrăşat şi că o să pierd roluri, fapt care pe mine m-a speriat destul de tare. În urma discuţiei ăleia m-am apucat de crossfit, alerg destul de mult, merg la semimaratoane. Îmi doresc să pot merge la un moment dat să îi ascult live pe Netrebko, Kaufmann sau Terfel. Văd destul de multe seriale şi mult prea puţine filme, asta pentru că pentru că mi se par mult mai bune calitativ şi la îndemână. Legat de cărţi, am o pasiune pentru biografii, mă inspiră, sunt conştient de faptul că nu sunt neapărat adevărate sau că multe lucrurile sunt ascunse, dar mie îmi dau curaj. Ce îmi doresc foarte tare acum e să merg să văd mult mai multe spectacole în afara ţării.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
A.P.: Dacă vorbim de relaţia din timpul spectacolului, cred că e foarte important respectul. La un moment dat am oprit un spectacol şi l-am dat afară pe un adolescent care se întrecea cu noi, cei de pe scenă, care vorbeşte mai tare. În afară de cazul ăla, nu prea am mai avut probleme. De un timp, telefoanele au început să sune mai puţin, e bine..
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
A.P.: O să le mulţumesc părinţilor mei, întotdeauna.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
A.P.: La un moment dat jucam în Copii răi, un spectacol despre o fetiţă care este bătută şi pedepsită de profesoară şi de colegi, un spectacol cu tematică socială. La o reprezentaţie, au venit nişte copii de clasa a V-a cu profesoara lor. La sfârşitul spectacolului, profesoara a ieşit plângând şi spunea că şi ea a făcut greşelile despre care vorbeam noi în spectacol. Ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că la un nivel micro am puterea să schimb, să trag un semnal de alarmă asupra unor probleme. În afară de asta, rolul meu în societate e să îmi plătesc impozitul la ANAF ca să nu iau amendă.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
A.P.: Să nu mai întârzie teatrele cu plăţile, că numai cu burta goală am jucat spectacolele din finalul ăsta de stagiune.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
A.P.: Vreau să fiu fericit şi împăcat cu alegerile pe care o să le fac.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
A.P.: Când am citit prima cronică proastă despre mine, care mai era şi scrisă de o profă din facultate, am zis că aia e, până aici a fost, cariera mea s-a terminat, mă întorc acasă la Călimăneşti şi mă fac ospătar. Între timp, lucrurile s-au schimbat, am înţeles că mai există şi antipatii sau simpatii ale criticilor şi că important e să iei ce e bun dintr-o cronică. Respect critica şi asta pentru că ştiu că tot ce rămâne după un spectacol e cronica, fie ea bună sau proastă. Şi chiar aşa e, în facultate, ca să înţeleg puţin din marile spectacole despre care ne vorbeau profesorii, am citit cronicile care se scriseseră. Eu sincer nu prea mă iau după cronici, am trei oameni de încredere pe care îi chem şi ei îmi spun dacă mi-a ieşit sau nu.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
A.P.: Propun să nu ajungem nişte trişti, ce ar fi să ne comportăm de parcă am fi turişti.