Universitatea de Arte Târgu-Mureş
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu momentul intitulat Vertical Road, alături de Dragoş Florea.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Carmen Ghiurco: Poate că singura diferenţă dintre mine şi alţi oameni constă în faptul că eu am avut întotdeauna aşteptări mai mari de la apus; culori mai spectaculoase în momentul în care Soarele se ciocneşte de Orizont. Probabil acesta-i singurul meu păcat. Aceste cuvinte le-am descoperit într-unul din filmele regizorului meu preferat, Lars von Trier. Simt că mă regăsesc în cuvintele acestea deoarece am senzaţia că e cea mai frumoasă definiţie a perfecţionismului.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
C.G.: Nu ştiu dacă a existat un singur moment. Cred că au fost mai multe momente care s-au acumulat şi care m-au făcut să găsesc calea, oricât de tare m-am îndepărtat de ea. Începând de la trei ani, când recitam poezii de treizeci de strofe familiei şi până în prezent. Există însă un moment asupra căruia reflectez din ce în ce mai des. Între liceu şi facultate am făcut un an de pauză în care am stat acasă la Baia Mare şi-am avut un job. Cred că anul acela de pauză a reprezentat acumularea aceea imperativă. Un fel de test al motivaţiilor mele, a voinţei şi a pasiunii.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
C.G.: În profesia asta trebuie să ai nervi tari şi trebuie să te apropii de ea cu smerenie. Pe parcursul anilor acest sfat al profesoarelor mele s-a transformat într-un fel de motto. Motto ce m-a ajutat fie să merg înainte cu determinare, fie să mă dau doi paşi în spate şi să cobor de pe soclu. Pentru că doare mai tare să cazi de-acolo...:)
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
C.G.: În condiţiile actuale din ţară viaţa e grea indiferent din ce domeniu faci parte. Şi chiar dacă am fi în altă ţară, viaţa tot ar fi grea, pentru că lucrurile cu adevărat valoroase nu provin din zona de confort.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
C.G.: Probabil că există anumite calităţi definitorii care se detectează la concursul de admitere, dar nu sunt în măsură să afirm că ştiu care sunt acelea. Pot doar să-mi dau cu părerea. Cred că fiecare e unic în felul lui şi că talent există în fiecare. E cu atât mai minunat că suntem atât de diferiţi atunci când ne întâlnim pe scenă. Unele calităţi se dobândesc şi în şcoală şi acumulând experienţă. Calităţi cum ar fi disciplina, profesionalismul şi disponibilitatea de a fi vulnerabil.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
C.G.: Ca la un om care şi-a ales o profesie foarte grea, dar pe care o adoră. Deci dacă la interacţiunea cu orice medic cerem diagnostice, avocaţilor sfaturi juridice, nouă ni se mai cere din când în când câte-un banc şi multe răspunsuri la întrebările: Cum se face teatru? Ce faci la repetiţii? Câştigi bani din asta? Cum poţi să ţii minte toate cuvintele? Mă amuz când se întâmplă, pentru că îmi dau seama că pun aceleaşi întrebări oamenilor din alt domeniu cu aceeaşi fascinaţie.:) Cum poţi învăţa atâtea cărţi? Nu ţi-e milă să faci operaţii? Ce faci când eşti de gardă la urgenţe?
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
C.G.: Că talentul fără muncă, disciplină şi profesionalism nu înseamnă nimic.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
C.G.: Am o fascinaţie profesională pentru actorul Bogdan Dumitrache. Mi-ar plăcea să am şansa să mă întâlnesc cu el pe scenă. Nu ştiu de ce.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
C.G.: M-au fascinat întotdeauna spectacolele de teatru-dans. Recent am fost la spectacolul Venezuela în regia coregrafului Ohad Naharin, spectacol invitat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Am avut parte de o experienţă unică, n-am mai trăit niciodată aşa ceva la teatru. Nici nu pot să descriu în cuvinte ce-am simţit. Ca actriţă, eu şi teatru-dans suntem în etapa de descoperire continuă.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
C.G.: Aş opta pentru amândouă.:) Având în vedere că abia am absolvit nu am apucat să intru aşa cum se cuvine încă în această lume. Avantaje şi dezavantaje există peste tot. Cred că fiecare optează pentru una sau alta în funcţie de lucrurile cu care rezonează. Bine şi răul sunt noţiuni relative.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
C.G.: Am experimentat ambele zone şi deşi nu cred că teatrul se face într-un singur fel sau că există o formă corectă unică de a face teatru, momentan structura colaborativă mă atrage mult mai tare.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
C.G.: În afara teatrului sunt Carmen Ghiurco.:) În fiecare luni mă puteţi găsi la karaoke. Ador să citesc. În ultimul timp am citit foarte multă literatură de specialitate. Ce ascult depinde foarte mult de starea momentului respectiv. Sunt fan Cinema Arta Târgu-Mureş.:) Regizorul preferat de film după cum am spus e Lars von Trier. Visez la întâlniri profesionale care să mă îmbogăţească.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
C.G.: Simt o mare responsabilitate faţă de public de fiecare dată când calc pe scenă. E greu de definit. Aş zice că e o relaţie bazată pe iubire, respect şi conexiune energetică.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
C.G.: Nu pot numi o singură persoană. Ar fi nedrept. Părinţilor mei, Liliana şi Ioan Ghiurco, în primul rând. Apoi mulţumiri se îndreaptă spre profesorii şi regizorii cu care am lucrat în Universitate: Monica Ristea, Elena Purea, Ioan Ardelean, Raluca Blaga, Luminiţa Praja, Adi Iclenzan, Radu Apostol şi Gabi Cadariu. Mulţumiri speciale se îndreaptă şi spre doamna decan a Universităţii de Arte Târgu-Mureş, Oana Leahu, şi către Universitate în general. Şi spre toţi oamenii care au crezut în mine, care mi-au întins umărul şi mâna. Prieteni şi familie. Sprijinul fiecărui om a contat enorm şi a venit la momentul potrivit. Datorită lor am devenit omul care sunt azi. Mă-nclin şi le mulţumesc.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
C.G.: Să dăruiesc continuu. Să mă descopăr continuu pentru a putea dărui. Să mă ancorez în realitate şi să-mi păstrez curiozitatea vie pentru a descoperi mereu lucruri noi, deoarece teatrul e în continuă schimbare, iar eu vreau să mă modific o dată cu el.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
C.G.: Aş injecta o doză mai mare de profesionalism. Atât. În rest, schimbarea vine când vine. Cu fiecare dintre noi.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
C.G.: Aceeaşi Carmen Ghiurco, dar cu 10 ani de experienţă. Mult mai îmbogăţită din punct de vedere spiritual şi profesional. Fericirea mea e în teatru.
R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
C.G.: Ador critica constructivă pentru că m-ajută să merg mai departe şi să fac schimbările necesare. Au şi complimentele rolul lor, acela de a te asigura cumva că eşti pe drumul cel bun. Relaţia actor - critic de teatru ar trebui să fie mult mai apropiată. Sau poate asta simt eu.:)
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
C.G.: Diferenţa o face seriozitatea, profesionalismul şi motivul pentru care vrei să profesezi.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
C.G.: Înainte să intru pe scenă, mă gândesc la voi şi încerc de fiecare dată să stabilesc o conexiune. Îmi doresc să vă ofer tot ce am mai bun, iertaţi-mă în zilele în care nu reuşesc pentru că mai mult ca sigur eu nu o fac.:)