Repertoriul teatrului PTP/NYC din New York (Potomac Theater Project) vizează teme şi creaţii puternic ancorate în problemele stringente şi dilemele contemporaneităţii, sub forma unor producţii experimentale, din perspectiva unui umanism profund. Stagiunea 2019 se desfăşoară la teatrul Atlantic-2 (Off Broadway) şi cuprinde, pe lângă Dogg's Hamlet, Cahoot's Macbeth, o colecţie de cinci schiţe sub titlul Havel: The Passion Of Thought, semnate de Samuel Beckett, Harold Pinter şi Vaclav Havel.
Dogg's Hamlet, Cahoot's Macbeth reprezintă o juxtapunere de două piese gemene, aparent independente, dar care nu pot fi jucate decât împreună, legate fiind stilistic şi ideatic. Dogg's Hamlet deschide o teză despre comunicare şi controversatele ei instrumente, folosind un model ficţional, plecând de la un scenariu al filozofului Ludwig Wittgenstein, preocupat de "jocurile limbajului" şi comunităţi lingvistice. Cahoot's Macbeth este o exemplificare a tezei enunţate de prima piesă, pornind de la o realitate istorică. După cum anunţă şi titlurile, textul face referinţă la cunoscutele drame (ale căror autor este adesea citat sau invocat de Stoppard) - ca exemplificare a semnificaţiei şi originalităţii limbajului. La Shakespeare, idiomul şerpuieşte în adâncimi, divagând "on crooked ways", la limita între liric şi filozofic, metafora fiind adesea atât de puternică încât îmbogăţeşte sau deplasează cuvântul de la semnificaţia lui lingvistică, primară.
Limbajul, ca artificiu ce contribuie la desăvârşirea creaţiei, se întoarce la Stoppard către dimensiunea sa biblică, originară, în ideea textului criptic ce poate fi citit şi interpretat în o mie de moduri sau către un Babel ce sugerează deopotrivă lipsa comunicării sau a comunicării dincolo de cuvinte. Cele două piese fac referinţă la un limbaj inventat, Dogg, ce atribuie alte semnificaţii cuvintelor limbii engleze. Dogg se anunţă ca o limbă primară sau rudimentară ce nu se poate învăţa pentru că nu pare a avea o gramatică sau o sintaxă bine definită, ci se poate doar deprinde, după cum ne spune autorul.
Prin urmare, în textul original, replicile în Dogg vin cu o traducere parţială în engleză (între paranteze) şi, conform notelor autorului în cuvântul explicativ, traducerea însoţeşte textul doar când este neapărat necesar. Cu excepţia replicilor lapidare şi repetitive sub formă de mono-cuvinte, care denotă o anume consistenţă, mai degrabă decât o traducere, Stoppard oferă o interpretare sintagmatică. Lipsa unei coerenţe sintactice şi semantice a limbajului deschide ipoteza liberului arbitru. În procesul comunicării, fiecare înţelege ce vrea, după cum dialogul încrucişat în engleză - Dogg urmăreşte un interesant proces de învăţare sau deprindere - ce probabil e prezent întotdeauna într-o conversaţie între doi oameni care nu se cunosc, chiar dacă aparent vorbesc aceeaşi limbă. Limbajul - ca mijloc relativ, dinamic de comunicare între doi indivizi - se dispută aici cu toate conotaţiile lui alienante sau echivoce. Mai mult decât un fenomen de descentralizare al limbajului, Dogg se impune ca un idiom rezultat din teoria şanselor prin asignarea unei semantici aleatoare unui fond redus de cuvinte.
Montarea de la Atlantic -2 Theater din New York, aparţinând regizorului Cheryl Faraone, nu pare să ţină cont de notele autorului în ce priveşte "traducerea" parţială din Dogg. Mai mult decât atât, regizorul adaugă frustei recuzite a primei piese două panouri negre care, la început, nu vădesc vreo întrebuinţare sau semnificaţie, dincolo de posibilitatea de a viziona o titrare din Dogg. Panourile vor rămâne ostentativ goale, până la partea a doua. Aici vor servi drept paravane după care se ascund sau pe care se proiectează recuzita scenografică a piesei în piesă (Hamlet) în două dimensiuni - artificiu ce diferenţiază ficţiunea (universul piesei shakespeariene) de lumea reală în trei dimensiuni a lui Dogg. Cheryl Faraone propune o viziune dadaistă, transferând semantica textului în gest, mim, gag, sau poate se bazează pe o audienţă elitistă, familiarizată cu piesa şi conotaţiile ei filozofice.
Piesele lui Stoppard vin întotdeauna cu adnotări foarte precise şi detaliate de regie şi scenografie care se află într-o relaţie de interdependenţă foarte strânsă cu limbajul, mişcarea scenică şi conţinutul narativ. Această formulă lasă puţin spaţiu de inovaţie şi originalitate montării. Varianta lui Cheryl Faraone se distinge printr-o formidabilă efervescenţă scenică, un ritm bine susţinut şi obiectivat al producţiei, realizat de accelerările şi decelerările în mişcarea scenică, de schimbarea rapidă - de hocus-pocus - a recuzitelor şi vestimentaţiei în faţa audienţei.
Montarea e făcută anume pentru a da impresia de improvizaţie, farsa, comicul, travestiul trimit la Commedia dell'Arte. Stoppard concepe roluri-personaje într-o relaţie ne-biunivocă cu actorii, procedeu preponderent în piesa sa Travesti; un actor interpretează adesea multiple roluri ,nu neapărat pentru economia scenică, ci adesea pentru a sugera relaţia dintre personaje în plan ideatic, psihologic sau filozofic, sau măcar ca artificiu stilistic în arhitectura piesei. Prin urmare, regăsim aici acelaşi actor (Peter Schmitz) care-l interpretează pe "Dogg" (directorul şcolii şi creatorul noului limbaj), identificându-se cu Shakespeare în prologul piesei, dar şi cu creaţia sa, Claudius, aşa cum Doamna Dogg interpretează, prin simetrie, rolul Gertrudei (Dogg's Hamlet). "Charlie", unul dintre elevi este jucat de o femeie pentru că va interpreta de-asemenea rolul Ofeliei. "Cahoot" sugerează pronunţia în limba engleză a numelui Kahout, scriitorul dizident la care Stoppard face aluzie prin personajul său, cu aceeaşi funcţie ca a personajului "Dogg" din prima piesă. Dogg este, în fapt, un meta-personaj, este o idee sau un concept lingvistic, ce-i desprinde pe Hamlet şi Macbeth din contextul istoric şi-i proiectează în universalitate. Dogg este un sinonim pentru Cahoot , dar şi pentru Shakespeare, pentru că Hamlet şi Macbeth sunt deopotrivă creaţiile lor, după cum anunţă ad litteram şi titlul piesei.
Dogg's Hamlet cuprinde două părţi, una în pregătirea celeilalte, şi vine cu o structură briliantă şi un ritm în crescendo, ce porneşte cu un absurd brechtian în prima parte , şi se încheie chaplinian în partea a doua. Trei elevi conversează într-un idiom necunoscut, aşa-zisul Dogg. Împreună cu un şofer de camion, Easy (Matthew Ball), nevorbitor de Dogg, care se exprimă într-un Cockney slang, (la fel de neinteligibil pentru un vorbitor de engleza literară) pregătesc eşafodajul pentru punerea în scenă a dramei shakespeariene Hamlet. A doua parte cuprinde repetiţia dramei în două variante. Blocuri paralelipipedice de diverse dimensiuni încep să zboare prin aer de la un personaj la altul, construind şi deconstruind arhitectura scenică. Unele blocuri conţin litere ce prin regrupare formează cuvinte ce încep să dea un sens acţiunii. În acelaşi timp, elevii conversează între ei în Dogg şi recită mecanic versete din Hamlet în limba engleză, pe care n-o cunosc. Delirul verbal stă la confluenţa dintre limbi şi cele două linii narative suprapuse: pregătirea repetiţiei şi demersul hamletian. Intrările în scenă ale blocurilor sunt intercalate de fracţiuni de dialog între cele două tabere: elevii şi personajul "Easy". La fel ca în scenariul lui Wittgenstein, cuvintele pot desemna tipurile de blocuri (în interpretarea lui Easy), sau acţiuni/comenzi (cuvinte în Dogg, a căror semnificaţie rămâne nerevelată de regizor în această producţie). Cu textul lui Stoppard în faţă, cuvintele intonate de cei trei elevi ca pe nişte onomatopee: "brick", "cube", slab", "plank", "block" adaugă noi semnificaţii: "here", "thank you", "yes", "ready", "next" (ce se dovedesc neimportante în viziunea lui Cheryl Faraone).
O analiză structurală a limbajului se impune. Dogg poate fi un idiom primitiv sau o limbă a viitorului ce propune formule simplificatoare comunicării, cuvintele au uneori rezonanţe semnificative, metonimice sau peiorative în limba moartă (engleza), ex: "Cretinous" (What time is it?),"Useless" (Good day), "pig faced" (please). Se poate vorbi de un spirit vizionar al acestui limbaj conceput în 1977. Într-o societate tehnologică, tarată de criza de timp, în care toată lumea stă cu ochii aţintiţi într-un i-ecran, doar un idiot mai întreabă cât e ceasul, după cum orice formulă de politeţe e gratuită ("useless"), de vreme ce nu adaugă valoare comunicării sau e însoţită de o expresie tâmpă ("pig-faced"). "Very true" ("need salt") anunţă un truism, ceva banal, neinteresant, căruia nu i-ar strica puţină sare. Doggs vine de-asemenea cu construcţii de tip kenning, nu tocmai poetice, dar cu o anume expresivitate, ce sugerează metonimic sau sintagmatic obiectul în cauză, ex: "Hollyhocks" ("Ham") - o combinaţie de nume de floare în culorile şuncii şi muşchiul de deasupra copitei de porc, "mousehole" ("egg") - are forma şi dimensiunea unui ou, "pelican crash" ("cream cheese"). Cu puţină imaginaţie grafică, dacă reducem universul lingvistic la dimensiunea lui culinară, am putea recunoaşte în aceste kenning conţinutul sandwich-urilor pe care elevii şi le dispută între ei, în pauza dintre repetiţii. "Hadock priest" ("The mike is dead") reprezintă o bizară construcţie ce denotă un microfon în formă de peşte şi autoritatea - preotul - ce oficiază moartea (microfonului!), "Marzipan clock" ("Watch it"!) - un ceas de turtă dulce, extrapolat la un ceas de mână ("watch" în engleză), omonim cu verbul "a te păzi", "Squire" ("bastard") - sensul arhaic al cuvântului semnifică doar purtătorul scutului, chiar dacă uneori îşi arogă titlul de cavaler. "Doggs" nu există în limba literară dar în slang semnifică "friend" sau "buddy" - sugerând o formulă prietenoasă, invitaţională de rezistenţă, o transcendere prin artă a unei subzistenţe ultragiate.
Prima repetiţie se desfăşoară în timp real, cuprinzând câteva scene semnificative pentru momentele cheie ale naraţiunii. Este urmată de un "Encore" ce cuprinde aceleaşi momente derulate într-un ritm alert, într-o versiune prescurtată, redusă la esenţă. Fiecare scenă vine cu un dialog minimal format din replici memorabile. Tehnica scenografică este cea a filmului mut, actorii se mişcă cu repeziciune în gesturi stereotipe de gag, trecerea de la o secţiune la alta se produce imperceptibil prin decelerări ale ritmului şi schimbări rapide de recuzită şi vestimentaţie. Hamlet este jucată în limba originală, cuvintele sunt pronunţate într-o manieră accentuată, ca şi cum ar purta toate majuscule, şi într-un ritm impropriu versetului shakespearian.
Cahoot's Macbeth este inspirată de teatrul de salon al dramaturgului şi actorului ceh, Pavel Kohout, în perioada regimului totalitar al Cehoslovaciei comuniste, pe care, de altfel, Stoppard (originar din Cehoslovacia) îl va cunoaşte personal în 1977. Exclus din lumea teatrului odată cu Shakespeare, împreună cu alţi artişti dizidenţi, Kohout propune un teatru itinerant. Piesa interzisă şi revelatoare pentru realitatea vremurilor, - de altfel, prima piesă shakespeariană tradusă în limba cehă - Macbeth soseşte la cerere, sub forma unui grup de actori şi o "mapă", la rezidenţele celor care mai riscau câte-o cură de libertate şi adevăr.
Plecând de la modelul ei real, Stoppard dedică piesa lui Kohout, manevrând cu abilitate un periplu lingvistic pentru elucidarea unui fenomen politic cu conotaţiile sale filozofice şi sociologice. Farsa se susţine prin cele trei planuri ce obiectivează recursiv idea de piesă în piesă: Stoppard - Kohout - Shakespeare comunică prin introducerea a două elemente cheie: Easy (acelaşi personaj din Dogg's Hamlet, aici vorbitor de Dogg) şi inspectorul (securistul) cultivat, cu maniere şi îmbrăcat à la Scotland Yard (confuzie lingvistico-politică!). Misiunea lui este să deconspire arta subversivă şi pe renumiţii ei protagonişti (foşti oameni de teatru de primă mână), în timp ce se dovedeşte perfid şi ipocrit un mare admirator al lor. Reprezentaţia este întreruptă de apariţia inspectorului ce legitimează sensul acestui mini teatru de salon, aducând condiţia celor care nu subscriu noii ordini. El somează actorii să joace mai departe, le cere autografe, după care întocmeşte lista celor prezenţi - actori şi audienţă - şi-i umileşte citând ocupaţiile lor actuale, impuse de regimul la putere. Discursul inspectorului se desfăşoară într-o limbă de lemn, cu expresii laitmotiv ca "perioadă de normalizare", ce demonstrează metodele puterii de-a concilia cu arta şi a o reorienta către alte făgaşuri.
Intră Easy, în acelaşi rol de transportator al blocurilor de lemn şi relatând în Dogg, de data aceasta, aceeaşi poveste despre ajutorul său lovit de trăsnet. Recunoaştem istoria după cuvintele cheie Mickey Mouse şi Donald Duck, dar mai ales după mimica şi impetuozitatea relatării. Dialogul dintre gazdă şi Easy aduce acelaşi delir verbal - în oglindă - dintre Easy şi elevi (Dogg's Hamlet) , de data aceasta întreţesut cu replicile din Macbeth, recitate, însă, de actorii ambulanţi. Cahoot (în rolul scriitorului şi al lui Macbeth, în interpretarea lui Christopher Marshall) se dovedeşte cunoscător al noului idiom şi întreţine un dialog cu Easy în Dogg. Parafrazându-l pe Stoppard, Cahoot afirmă în faţa colegilor de breaslă că Dogg se deprinde, nu se învaţă.
Urmărind cu interes conversaţia, în mod firesc, actorii încep pe rând să-şi translateze replicile în Dogg. În corelaţie cu mimica şi gestul personajelor, începem să recunoaştem cuvinte, pe care le-am deprins pe parcursul primei piese. Ca un fel de anti-rinocerită, Dogg cuprinde întreaga suflare, inclusiv audienţa. Inspectorul raportează la telefon şefului sentinţa de cel puţin 10 ani pentru ostilitate împotriva republicii, apoi ameninţă asistenţa că va consemna toate replicile , ce vor fi folosite la proces. Dar care replici? Care ar fi relevanţa unor replici în Dogg? Blocurile descărcate de Easy încep să zboare în toate direcţiile, cu aceeaşi vigoare ca în Dogg's Hamlet. La ordinul "Slab" al inspectorului, (care la rându-i se trezeşte conversând în Dogg) câteva dintre ele pornesc cu furie către uşa pe care tocmai năvălesc doi poliţişti sosiţi pentru arestări, blocându-le intrarea. Echivalează această turnură cu o deconspirare a limbajului, este el în pericol să-şi piardă funcţia sau mai degrabă e un semn de speranţă că forma va schimba odată cu ea conţinutul? Ca de-obicei, Stoppard ne pune minţile la treabă, fiecare înţelege ce poate, iar dacă nu înţelege, mai citeşte o dată,... şi încă o dată...
Atunci când nu te mai poţi exprima liber, trebuie să găseşti noi forme de expresie. Când devii subversiv, limba fiind şi ea subversivă, se încifrează. Râsul şi libertatea îţi par pentru moment posibile. Iar limbajul se dovedeşte la fel de contagios ca şi râsul, când funcţia lui este deopotrivă eliberatoare şi comică.