Cu atât mai mult cu cât creaţiile enesciene s-au găsit rar pe afiş în anii precedenţi. Îi las pe cei interesaţi să cercetezearhiva festivalului. Este uşor de observat că în 2019 s-a cântat mai mult Enescu decât în toate ediţiile anterioare la un loc.
Tot cu Mozart am început, şi nu cu un concert din cadrul festivalului. Ci cu slujba de duminică de la catedrală unde pe 4 august 2019 s-a executat Missa Brevis KV 275. Peste o săptămână a urmat Theresienmesse de Joseph Haydn.
Muzica sacră a fost nelipsită din concertele festivalului începând cu 1921, când Bernhard Paumgartner a dirijat Recviemul de Mozart. Acum la pupitru s-a aflat Andrew Manze care, pe 5 august 2019 la Stiftung Mozarteum, Großer Saal, a condus corul Bach (maestru de cor Alois Glaßner), soliştii Carolyn Sampson, Marianne Beate Kielland, Benjamin Bruns, Douglas Williams, organista Michaela Aigner şi orchestra Camerata Salzburg în Litaniae Lauretanae în Mi Major de Leopold Mozart şi Marea Missâ în Do minor KV 427 de Wolfgang Amadeus Mozart. O variantă interpretativă barochistă care mi-a displăcut profund. Nu barochismul în sine; de fapt am ascultat în prealabil versiuni superbe ale altor "specialişti în muzica veche" precum Christopher Hogwood şi în special Masaaki Suzuki. Ci pedantismul cu care Andrew Manze a aplicat elementele "interpretării documentate istoric" (HIP) în detrimentul expresivităţii. Trebuie totuşi să precizez că opinia a fost una minoritară şi că publicului a plăcut concertul. Rămân însă la părerea mea.
A urmat în aceeaşi seară la Grosses Festspielhaus un concert al Filarmonicii din Viena sub bagheta lui Franz Welser-Möst (pe care l-am văzut în sală la premiera cu Oedipe) cu lucrări de Wagner (preludiul operei Parsifal), Richard Strauss (poemul simfonic Moarte şi transfiguraţie) şi Şostakovici, Simfonia nr 14 cu soliştii Matthias Goerne şi Asmik Grigorian, revelaţia ediţiei trecute în Salomeea de Richard Strauss. În Şostakovici, soprana lituaniană a cucerit prin forţa sugestivă şi prin felul în care a ştiut să folosească nuanţele unei voci sclipitoare pentru a reliefa cerinţele partiturii. Goerne a fost un partener abil, iar dirijorul în nota lui obişnuită: corect şi inanimat. Din cauza concertului de la Stiftung Mozarteum am pierdut prima parte.
Voi trece în revistă şi spectacolul cu Médée de Luigi Cherubini, pe 10 august 2019 la Grosses Festspielhaus. Regia i-a aparţinut lui Simon Stone, Elena Stikhina a întrupat eroina din rolul principal iar Thomas Hengelbrock a dirijat Filarmonica din Viena. Numele Mariei Callas atârnă cu greu când este vorba de acest titlu. Callas a cântat opera doar în limba italiană, într-o variantă cu recitativele scrise de Franz Lachner. Festivalul de la Salzburg a oferit versiunea în limba franceză şi cu dialoguri. Dialoguri care nu i-au aparţinut lui François-Benoît Hoffman, autorul libretului, ci regizorului, care a adus lucrarea în contemporaneitate. Din moment ce textul ariilor şi ansamblurilor a rămas neschimbat, referinţele la ritualurile şi divinităţile antichităţii deveneau ilare.
Punerea în scenă a fost plină de clişeele montărilor moderne: proiecţii de film, transmisii în direct, selfie-uri, SMS-uri, dansatoare la bară, nuditate, amante, globalizare, soldaţi cu mitraliere, migraţie, etc. Toată această salată a avut ca efect obosirea spectatorului şi a încercat să mascheze banalitatea ideilor lui Simon Stone. Medeea a ucis copiii din cauza unui simplu adulter a lui Jason? Care Jason (Pavel Černoch), cuceritorul Lânii de aur, era un efeminat. De fapt, până la sfârşitul celui de-al doilea act, şi Medeea, cea care şi-a răpus fratele, a fost înfăţişată ca victimă lipsită de apărare. Asasinarea lui Créon (Vitalij Kowaljow) şi a Dircéei (Rosa Feola) a părut prin urmare neverosimilă. Greu de reliefat şiretenia premeditată a unui personaj care-şi pierde controlul şi coboară treptat în infern. Simon Stone nu ştie să o facă.
Latura muzicală a fost superioară. Exceptându-l pe Černoch, cântăreţii au fost în general buni, rar remarcabili. Stikhina a încercat să dea o anumită gravitate personajului, dar s-a luptat cu regia. Eroii serii au fost Hengelbrock, un alt "specialist în muzica veche", şi Filarmonica din Viena.
Timp cu Enescu
Primul eveniment enescian la care am asistat a fost un concert cameral al unora dintre cei mai îndrăgiţi instrumentişti ai Filarmonicii din Viena: concertmaestrul Rainer Honeck, violoniştii Christoph Koncz (şef de partidă vioara a II-a), Benjamin Morrison şi Adela Frăsineanu, violiştii Tobias Lea (şef partidă) şi Tilman Kühn, şi violonceliştii Sebastian Bru şi Raphael Flieder. Pe 7 august 2019, la Stiftung Mozarteum, Großer Saal, au oferit Sextetul pentru coarde nr. 2 în Sol Major Op. 36 de Johannes Brahms şi Octetul pentru coarde Op. 7 de George Enescu. Dacă prima parte a Octetului ar fi putut fi mai ermetică, restul lucrării a trecut pe nerăsuflate. Am ascultat o lectură care a dus cu gândul la analogia lui Pascal Bentoiu cu Verklärte Nacht de Schoenberg. Lucrare premiată tot de instrumentişti ai Filarmonicii din Viena între care şi Arnold Rosé.
Interpretarea Sextetului de Brahms a fost una de zile mari şi unul din momentele mele preferate din festival. Cei şase colegi ("mezinii" Benjamin Morrison şi Adela Frăsineanu au apărut doar în Octet) au transmis publicului bucuria de a face muzică între prieteni. Tălmăcirea uneia din cele mai luminoase pagini din repertoriul cameral a avut parte de acel unic gemütlichkeit vienez. Ce instrument superb are Rainer Honeck! Hai să-i invităm la Festivalul George Enescu.
Peste două zile, un nou concert cameral la Stiftung Mozarteum, Großer Saal. Violonistul Renaud Capuçon şi pianistul Nicholas Angelich au propus publicului Sonata nr. 2 în mi minor Op. 108 de Gabriel Fauré şi Sonata nr. 3 în re minor Op. 108 de Johannes Brahms. Lor li s-au alăturat după pauză violonistul Guillaume Chilemme, violistul Adrien La Marca şi violoncelistul Edgar Moreau. Împreună au prezentat Cvintetul pentru pian în la minor Op. 29 de George Enescu. Deci Fauré, dascălul, Brahms, idolul, şi una din lucrările în care Enescu a distilat influenţa acestora, şi a folclorului românesc. Uşor de spus că instrumentiştii au reliefat latura francofonă, dar există un sâmbure de adevăr în propoziţie. N-a fost o versiune satisfăcătoare, artiştii nefiind familiarizaţi cu una din cele mai complexe lucrări ale Orfeului Moldav. Au studiat-o, desigur, a fost un efort onorabil, nu şi suficient. Capuçon, foarte relaxat în prima parte, a fost vizibil mult mai încordat în Cvintet.
Oedipe, pe 11 august 2019 la Felsenreitschule. Premieră. VIP-uri, covor roşu, ţinută de gala. Cerinţe de bilete în plus. Şi un spectacol simbolist.
Regizorul şi scenograful Achim Freyer a evocat ciclul vieţii. Oedipe apare mereu pe scenă. În primul act, ca un uriaş bebeluş întruchipat de dansatoarea Katha Platz, care se străduie să se ridice pe propriile picioare. Cade, nu reuşeşte, încearcă iarăşi. Devine pugilist şi boxează cu soarta. Pierde, se conciliază, iar la sfârşit se transformă în prunc.
Scena, reprezentând Universul vid şi întunecat, este neagră şi aproape goală până la tabloul încoronării. Tebanii sunt şi ei îmbrăcaţi în negru. Din când în când apar diverse obiecte stranii: foarfece, şerpi, monştri, extratereştri, cavaleri, păpuşi, etc. Tiresias se ascunde în spatele unui costum de 3-4 metri, se mişcă încet şi traversează mereu scena: orbul care veghează asupra destinului. Creon are mereu o mască ce-i ascunde perfidia. Singurul simbol facil a fost al Antigonei: puritatea unei zâne îmbrăcată în alb, lucru făcut ad nauseam. A fost unicul pas fals într-o montare a cărei bogăţie şi complexitate pune pe gânduri spectatorul mult timp după terminarea ei. Prefer înscenări tradiţionale - şi ce frumos ar fi putut arăta un astfel de Oedipe pe scena de piatră de la Felsenreitschule - dar dacă Regieoper, aşa trebuie făcută.
Şi totuşi... Întunericul de pe scenă a pricinuit unele nesincronizări între orchestră şi cor. Din moment ce era mascat de costumul imens, Tiresiasul lui Sir John Tomlinson nu mai avea acel efect devastator ca la Covent Garden unde domina scena. Acelaşi lucru l-am observat acum câţiva ani la un alt spectacol al lui Achim Freyer cu Inelul Nibelungului de Wagner la Opera din Los Angeles. L-am ascultat de multe ori pe Plácido Domingo ca Siegmund. În spatele unei măşti, nu a mai avut aceeaşi expresivitate ca în montările clasice. Chiar dacă Inelul lui Freyer a fost în ansamblu un eveniment. Teatru, sau prima la musica?
Şi aşa, Tomlinson a fost unul din cei mai buni doi cântăreţi. Celălalt, din fericire, a fost Christopher Maltman în rolul titular. O alegere aparent surprinzătoare deoarece baritonul englez este cunoscut ca interpret al lui Don Giovanni sau Figaro. Desigur că are un repertoriu mult mai bogat, iar în ultimul timp a gravitat şi în jurul unor texte grele precum Wotan. Probabil că de aceea glasul a fost uneori cam aspru. Altminteri s-a dozat bine şi a avut forţa şi robusteţea necesară, deşi răcnetul din scena orbirii ar fi putut fi mai înfricoşător. Din restul echipei, poate ar mai fi de remarcat Chiara Skerath, Antigona. Dezamăgirea s-a numit Ève-Maud Hubeaux, o personificare palidă a Sfinxului.
Dirijorul Ingo Metzmacher a avut meritul de a insista ca Oedipe să fie executată fără tăieturi. A condus cu vigoare, a ştiut să evite bombasticismul, şi a dozat bine discursul. Din păcate punctul slab a fost scena Sfinxului care nu a avut impactul necesar din cauza frazării letargice, nu numai a cântăreţei. În ansamblu însă o mână expertă la pupitru. Filarmonica din Viena a avut nevoie de ceva timp pentru încălzire, execuţia orchestrală îmbunătăţindu-se vizibil pe durata spectacolului.
Oedipe, fişa tehnică:
Dirijor: Ingo Metzmacher
Maestru de cor: Huw Rhys James / Dirijorul corului de copii: Wolfgang Götz
Regia, decorurile şi costumele: Achim Freyer
Lumini: Franz Tscheck / Dramaturg: Klaus-Peter Kehr
Oedipe: Christopher Maltman / Tiresias: Sir John Tomlinson / Creon: Brian Mulligan / Păstorul: Vincent Ordonneau / Marele Preot: David Steffens / Phorbas: Gordon Bintner / Paznicul: Tilmann Rönnebeck / Tezeu: Boris Pinkhasovich / Laios: Michael Colvin / Iocasta: Anaïk Morel / Sfinxul: Ève-Maud Hubeaux / Antigona: Chiara Skerath / Meropa: Anna Maria Dur / Oedipe copil: Katha Platz
Corul de copii al teatrului şi Festivalului de la Salzburg / Asociaţia de concert a corului Operei de stat din Viena / Filarmonica din Viena
Duminică, 11 august 2019, Felsenreitschule, Salzburg.