Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Muzica lui Enescu este despre noi - Enescu, 2019


septembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Acum, la jumătatea Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia a 24-a, am să îndrăznesc să aştern câteva gânduri de spectator a doar câteva dintre minunatele concerte care s-au întâmplat deja din programul fabulos al festivalului.

Din cauza faptului că am întârziat cu o zi scrierea acestor rânduri, voi începe cu "sfârşitul", ultimul concert la care am asistat fiind cel al Orchestrei Academice de Stat "Serghei Svetlanov" din Rusia, dirijată de directorul artistic al festivalului, Vladimir Jurowski. Mai precis, voi începe cu interpretarea Simfoniei a II-a de George Enescu, care s-a constituit într-unul dintre cele mai importante acte de omagiere a culturii române din ultimul timp.

"Enescu a creat o chintesenţă muzicală a spiritului românesc, francez şi german, fără a-l trăda pe vreunul." sunt cuvintele pe care mi le spunea într-un interviu violoncelistul Cătălin Ilea, la Berlin, în anul 2011 şi care mi-au venit în minte în momentele în care ascultam acest opus fabulos. Un alt gând, spontan, a fost acela de recunoştinţă faţă de dirijorul Vladimir Jurowski, care a avut dorinţa, nu mai vorbesc despre disponibilitate şi talent, de a ne citi această lucrare pe care acum, la început de secol XXI, o simt ca fiind scrisă pentru cei care încă nu s-au născut.

Personal, am avut senzaţia că o ascult pentru prima dată. Cu distribuţia completă, cea indicată de autor şi cu minunaţii muzicieni ruşi, care de asemenea merită nesfârşite aplauze, muzica lui Enescu, cu o scriitură pe care o putem simţi ca un omagiu adus lui Richard Strauss, a fost fie covor fermecat care ne-a purtat din Pigalle în Walhalla, trecând prin vârfurile şi platourile Carpaţilor, fie o voce a contemplaţiei, care din nou ne îndemna să ascultăm şi să ne reascultăm gândurile, impresiile şi amintirile, pentru că de fiecare dată vom auzi altceva.

Cuvintele nu ajung, iar apelul la culori pentru a descrie afectul, poate ajuta doar parţial. Orchestra Academică de Stat "Serghei Svetlanov" din Rusia dirijată de Vladimir Jurowski, care la finalul îndelungatelor aplauze a ridicat de pe pupitru, în semn de omagiu, partitura generală, ne-a readus din nou aminte ce şansă a avut spiritualitatea românească că din acest popor s-a născut la un moment dat un artist, un geniu... aici cuvintele sunt mai puţin importante, de talia lui George Enescu.

Simfonia a II-a este, prin substanţa forţei de sugestie prinsă în notele partiturii, unul dintre acele opus-uri destinate unei umanităţi superioare celei de astăzi. A unui tip de civilizaţie în care bucuria cultivării detaliului, a simplităţii şi a naturii reprezintă scopul central al curiozităţii şi al ambiţiilor omeneşti. Tot ceea ce am putut face noi, cei care am avut şansa de a ne afla în sala de concert, a fost doar să întrezărim prin muzica Simfoniei a II-a de George Enescu, posibilitatea acestui tip de umanitate.

Regret că nu am fost în sală la Simfonia a III-a dirijată tot de Vladimir Jurowski cu Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Belin, dar oricum, impresiile mele şi ale celor apropiaţi în discernământul cărora, în materie de gust artistic, am încredere, au fost de fiecare dată de uimire în faţa muzicii enesciene, ori de câte ori am avut şansa - extrem de rar, ce-i drept - de a asculta interpretări care respectau în literă şi spirit partitura pe care marele nostru compozitor ne-a lăsat-o moştenire nouă tuturor. Nu-i mai puţin adevărat că, din păcate, aceste momente au fost şi mai rar legate de muzicieni sau dirijori români (mai puţin în cazul Rapsodiilor), ultimul nume românesc fixat în acest sens în subiectiva mea memorie, fiind cel al dirijorului Cristian Mandeal şi a sa Suită a III-a, pe scena Ateneului Român, la ediţia din 2015 a festivalului, la pupitrul Filarmonicii din Monte Carlo.

În spiritul acestei lecţii, am să mai adaug faptul că acest festival ne-a dat din nou prilejul de a asculta şi vedea cum muzica reprezintă acel tip de comunicare a emoţiilor al cărei inefabil transcende fără drept de apel facultăţile considerate a fi elementare pentru funcţionarea - spunem noi - normală în societate.

Aşa, şi numai aşa, am putut vibra atât de diferit, de la muzica lui Schonberg prin vocea unică a viorii Patriciei Kopatchinskaja, la cea a lui Liszt sau Rachmaninov, trecând prin pianistica unor personalităţi atât de diferite precum Evgheni Kissin, în continuare o personificare a rafinamentului, exploziva şi fermecătoarea Yuja Wang sau uimitorul pianist nevăzător Nobuyuki Tsujii, despre care nici nu ne putem imagina cum îşi reprezintă muzica prin care reuşeşte să comunice atât de minunat. Aşadar personalităţi artistice excepţionale, individualităţi care sfidează "normalitatea" şi care prin muzica pe care o interpretează ne fac să conştientizăm cât de unici şi speciali suntem de fapt cu toţii, motiv pentru care ar merita să ne şi respectăm în consecinţă.

Trecând, cu regret, cu prea mare viteză prin descrierea încântării pe care am resimţit-o ascultând sunetele nepământene din cadrul recitalului susţinut la Ateneul Român de minunata partidă de violoncel a Filarmonicii din Berlin, sau printr-un alt act important pentru spaţiul nostru cultural şi anume interpretarea fabuloasei lucrări Femeia fără umbră de Richard Strauss, cu acelaşi extraordinar Vladimir Jurowski, Orchestra şi Corul Radiodifuziunii din Berlin şi a Corului de Copii Radio din Bucureşti, a unui grup minunat de solişti şi o excelentă susţinere vizuală semnată de Carmen Lidia Vidu, am să îndrăznesc doar câteva tuşe şi vizavi de contextul vizual şi auditiv al locului de desfăşurare a acestui festival.


Spaţiul descris de Piaţa Palatului Regal, biserica Kreţulescu şi Sala Mare a Palatului, alături de monumentele mai nou apărute şi reapărute, capătă o energie specială în aceste zile de festival. Pe de o parte sonorul este oarecum pregătit de ceea ce se întâmplă pe scena Pieţei Festivalului... pe care prefer să nu o compar ca anvergură şi public atras cu ceea ce era până acum 3 ediţii. Dar, pe de altă parte, este ceea ce cu siguranţă a mers înapoi, respectiv înghesuiala din traficul, de care, până la blocarea definitivă se pare că nu se va ocupa în continuare nimeni.

Nu ai cum să nu scrii despre orchestre, dar atunci trebuie să pomeneşti... sala. Aceeaşi. Muzica şi ideile induse de concertele acestui festival ne-au ridicat şi ne vor ridica pe cele mai înalte culmi ale entuziasmului şi ale optimismului inclusiv în plan local.

Da! Va fi mai bine! Şi pe meleagurile noastre, valorile şi viaţa din muzica lui Enescu, Beethoven sau Strauss vor deveni, cel puţin parţial, realitate încă din timpul vieţii noastre. Mai puţin însă o sală de concert demnă de asemenea concerte, în Bucureşti. Asta nu.

Filarmonica din Berlin, London Symphony Orchestra, Royal Concertgebow Amsterdam "name it"!... primele două, şi nu doar ele, au fost deja, din nou minunate, pe scena festivalului. Dar... în aceeaşi sală care prin toate datele sale, de la culise - artiştii ştiu de ce - până în ultimul rând, nu ar trebui să ne mai reprezinte. Cu toate eforturile notabile de sonorizare, cele ce se văd în această sală sunt jenante, iar cele ce se aud, pot strica în continuare prietenii trainice, dacă respectivii au ghinionul de a sta în locuri diferite în "Marea Sală". Este însă adevărat că... la cum arată realitatea obiectivă, la acest moment trebuie să ne mulţumim că încă o mai avem şi pe aceasta.

Deşi am asistat la puţine concerte din festival, am avut ocazia de a aplauda cu toată convingerea şi mândria şi prezenţe româneşti. Voi începe cu Corul de Copii Radio pregătit pentru acest festival de dirijorul Răzvan Rădos, care la momentul scrierii acestui articol a avut deja două prezenţe în festival, este vorba despre Femeia fără umbră de Strauss şi Simfonia a III-a de Enescu, ambele în compania Orchestrei Radiodifuziunii din Berlin avându-l ca dirijor pe Vladimir Jurowski şi se pregăteşte pentru Jeanne d'Arc au bûcher de Honegger în data de 19 septembrie 2019 la Ateneul Român alături de Orchestra Naţională din Lille şi celebra Marion Cotillard ca recitatoare. I-am ascultat, ca întotdeauna perfecţi, în dificila partitură din Femeia fără umbră şi... nu pot să spun decât că această formaţie de elită a culturii române ar merita mai multe fapte bune, cu adevărat constructive şi încurajatoare. Oricum, efortul lor, motivat doar de entuziasmul vârstei şi de un tip de conştiinţă profesională care ar putea fi dat de exemplu şi multora din cei mari şi foarte mari de la noi, este unul impresionant la această ediţie a festivalului.



Rămânând tot în zona tânără, a viitorului, reverenţa plină de respect pe care o merită din plin organizatorii festivalului trebuie făcută şi pentru menţinerea în programul festivalului pe lângă Corul de Copii Radio, a Orchestrei Române de Tineret, şi nu oricum, ci în cadrul ciclului Mari Orchestre ale Lumii.

Orchestra Română de Tineret condusă de dirijorul Michael Sanderling a reuşit din nou să impresioneze publicul, deşi are prin însăşi natura ei dificila misiune de a-şi schimba în permanenţă componenţa. Având deja o carieră internaţională impresionantă, cu prezenţe pe cele mai prestigioase săli de concert mai ales din Europa, dar şi Asia şi Statele Unite ale Americii, orchestra creată de violoncelistul şi profesorul Marin Cazacu şi formată artistic de dirijorul Cristian Mandeal, a avut - ca de fiecare dată - o misiune deloc uşoară acasă, pe scena festivalului.

 

Prezenţa lor ne-a adus o undă de optimism. Strădania lor de a face faţă "Minunatei Mari Săli a Palatului", a fost similară cu cea a marilor orchestre din Europa, dacă ne gândim că unele dintre cele mai recente concerte ale lor au fost pe scene precum Konzerthaus din Berlin sau ElbPhilharmonie din Hamburg. Dar ceea ce face diferenţa acum, la cea de a cincea lor prezenţă consecutivă la Festivalul Internaţional "George Enescu", este că deja un număr de muzicieni aproape cât alte două orchestre formate la acest foarte înalt nivel de performanţă sunt deja membri ai celor mai importante orchestre simfonice din România. La acest nivel şi în acest domeniu de activitate, spiritul enescian, al valorii care ţinteşte către înalt, este deja prezent. De la ei ar trebui să putem asculta în viitor muzica lui George Enescu şi nu numai, aşa cum e scrisă în partitură, în adevăratul ei spirit.


Descarcă programul Festivalului George Enescu 2019 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2019
 Toate articolele despre Clickantabil


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Virgil Oprina


Alte articole

 Camerata Salzburg în Festivalul International Enescu, 2019, Marcel Frandeş
 De la liric la sarcastic-Vadim Repin în Concertul de Dmitri Şostakovici - Enescu, 2019, Marcel Frandeş
 Un spectator pregătit face cât doi - A douăzeci şi treia zi a Festivalului Enescu, 2019, Redacţia LiterNet
 Un spectator pregătit face cât doi - A douăzeci şi doua zi a Festivalului Enescu, 2019, Redacţia LiterNet
 Marion, pe rugul efemer al scenei - Enescu, 2019, Doina Giurgiu
 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer