Totodată, au fost programate lansări de carte teatrală, monografii dedicate regretaţilor regizori Cătălina Buzoianu şi Alexandru Tocilescu, strâns legaţi sentimental şi profesional de oraşul de pe malul Dunării.
Alegerea celor 17 spectacole invitate (7 dintre ele se regăsesc şi în selecţia FNT!) s-a subsumat unei teme generice de maximă actualitate: "Criza familiei în lumea contemporană".
True West este cel mai cunoscut text dramatic al actorului şi scriitorului american Sam Shepard - un brand năstruşnic şi greu de clasificat - fost chelner, prieten de vagabondaj artistic cu Bob Dylan, devenit vedetă de cinema şi, apoi, laureat al Premiului Pulitzer. Prin înscrierea sa în repertoriul propriu, Teatrul Maria Filotti îşi asumă, cu îndrăzneală artistică, un pariu ambiţios. Când această piesă "nebună, nebună, nebună..." despre o lume tot aşa, a făcut succes în America în interpretarea unor mari vedete precum John Malkvitch, Philip Seymour Hoffman sau Bruce Willis, îţi trebuie mult noroc ca să ai în trupă interpreţi compatibili valoric cu rolul... şi curaj să îi pui în faţa unei asemenea provocări.
Reîntâlnirea în casa părintească a celor doi fraţi, profund diferiţi din toate punctele de vedere, dezvoltă o incizie devastatoare în universul sacrosanctei familii americane. Falii nu doar temperamentale, ci mai ales conceptuale, îi opun pe Lee şi Ariston, într-o imposibilă relaţie interumană. Filistinul Ariston, "ajuns bine" la Hollywood-ul tuturor posibilităţilor şi viselor (ca, de altfel, întreaga Americă) - tip temperat, calculat, conformist, prudent... un personaj de succes mărunt, dar totuşi apreciabil în industria cinematografică, dă piept cu nărăvaşul Lee - un neisprăvit fermecător, pentru unii; pentru alţii, imposibil: de suportat, de strunit, de înţeles, de acceptat. Omul deşertului este nărăvaş şi imprevizibil, simpatic şi respingător, impulsiv şi violent, mereu deasupra oricăror reguli sociale. Certurile şi îmbrâncelile sunt permanente, casa burgheză şi demodată a părinţilor devenind un ring, nici măcar de box, ci de catch. Şi totuşi, acest exemplar mereu în răspăr cu morala americană va deveni câştigătorul luptei pentru succes, manierele sale tip western, ignoranţa şi brutalitatea sa frustă dobândind câştig de cauză (şi de bani) în faţa producătorului hollywoodian cucerit de autenticitatea trăirilor şi a viziunii sale despre lume. Un fel de reverenţă ideală şi iluzorie faţă de adevărul vieţii reale care nu doar că bate filmul, dar îl şi cam ridiculizează.
Viziunea regizorală a lui Vlad Cristache apasă cu nădejde pedala confruntării - nu doar între doi fraţi, ci între cei doi poli existenţiali ai Măriei Sale, America. La sfârşitul spectacolului, toată casa / matricea / ţara este făcută praf, cam aşa cum procedaseră Stan şi Bran, ca vânzători de brazi, cu casa potrivnicului lor. Probabil că acesta a şi fost rostul supra-abundenţei de recuzită, a zidului care se crapă văzând cu ochii (curat ionescian: odată cu Regele, moare o lume întreagă), a steagului stars and strips prăbuşit într-o rână pe acoperişul iremediabil avariat, aşa cum au conceput scenografia Andreea Tecla şi Mădălina Nicolae.
Interpretarea scoate la rampă doi actori tineri: Emilian Oprea (Lee) şi Silviu Debu (Ariston). Vulcanismul incontrolabil şi distrugător al celui dintâi câştigă prim-planul, chiar dacă ne face să regretăm anumite scăpări de dicţie şi tonalitate. Mai nuanţat, adică mai complicat de susţinut, rolul îi oferă celui de-al doilea câteva obstacole ţinând de statut, pe care el le depăşeşte cu o remarcabilă ştiinţă a dozajului şi cu înţelepciunea interpretului care ştie că, orice ar face, dramaturgul l-a condamnat să fie tot vioara a doua. Dar o face cu un profesionalism remarcabil. Dacă apariţia Mamei (Mihaela Trofimov) reprezintă doar un marcaj menit să sublinieze o idee, Producătorul interpretat de Valentin Terente aduce, în lipsa generozităţii dramaturgice, o explicaţie (palidă, domnule Shepard) a felului cum se învârte roata pe acolo, prin California cea mai de vest şi, pare-se, cea mai adevărată...
A doua premieră a Teatrului brăilean, Conversaţie după înmormântare, de Yasmina Reza, propune un text mai... special. Îl denumesc astfel pentru că autoarea lui l-a conceput şi l-a scris aşa cum, probabil, ar fi croşetat o dantelă fină... sau voalul cu care se acoperă faţa mortului. Putem remarca, şi aici, riscul de a-l monta, după spectacolul de la Bulandra, unde totul părea provocator, şarjat şi, de aceea, nu întotdeauna convingător.
Tot inspiraţie, dublată de curaj şi intuiţie a însemnat încredinţarea lui regizorului Vlad Masaci. De ce? Pentru că acesta obţinuse un succes substanţial montând - nu cu foarte mult timp în urmă, la Teatrul Mic - Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, pe o temă dacă nu identică, atunci extrem de asemănătoare. Atitudini, amintiri, răbufniri, conflicte vechi aduse la suprafaţă de membrii unei familii, imediat după înmormântarea tatălui... Dacă la Letts aveam de-a face cu o cisternă de mizerii inimaginabile, explodând necontrolat şi făcând praf totul în jur, Yasmina Reza preferă o abordare mai... să-i zicem soft. Şi la ea, răposatul a lăsat în urmă o familie scindată, măcinată de ambiţii eşuate, de pasiuni şi păcate mai mult sau mai puţin reprimate (de ochii lumii, desigur)... Rudele reunite în jurul nenorocirii au, însă, reţineri - da, ipocrizii, dar meritorii din perspectiva decenţei pe care le impune aceeaşi ironizată morală burgheză. Conformism cu găuri, poate, dar, totodată, şi un efort - la urma urmei, onorabil - de salvare a aparenţelor. Dorinţele nestăvilite ale altor fraţi (Nathan şi Alex) pentru lasciva, frivola şi nenorocoasa Elise au fost sugrumate mult timp, fără a reuşi să distrugă sau măcar să atenueze pornirile pasionale. Cicatricile sunt vii, ele dor, macină şi încurcă. De partea cealaltă, rudele (Edith, Pierre şi Julienne) sunt condamnate la revelaţii... unele nu tocmai surprinzătoare, dar tratate cu durere sau mimată ingenuitate, cu jenă şi resemnare. Massaci a inventat, pentru acest spectacol, un termen admirabil: "Personajele rostesc banalităţi, dar nerostesc trăiri complexe". O banalitate stufoasă şi densă, dar cu atât mai interesantă pentru oameni, umple spaţiul casei, al memoriei şi al timpului. Lumina palidă a durerii este înviorată, poate indecent, dar autentic şi credibil, de cea intermitentă a emoţiilor afective. Conflictele exterioare înseamnă doar terminaţii, vagi urme ale celor din sufletele aceloraşi personaje, condamnate la un conformism sufocant, dar inevitabil.
În scenografia austeră a Vandei Sturdza (o cameră simplă, mai mult un pretext al cotloanelor de unde răbufnesc consecinţele) regizorul a izbutit performanţa rară de a dezvolta, poate nespectaculos, dar cu atât mai incitant pentru cei care ştiu să aprecieze asta, o realitate complicată şi dureroasă, incertă, şăgalnică şi, pe alocuri, chiar amuzantă. Aşa, ca-n viaţa adevărată. O echipă de minunaţi actori (Valentin Terente, Ramona Gîngă, Liviu Pintileasa, Monica Ivaşcu, Dan Moldoveanu, Narcisa Novac) evoluează cu plăcerea pe care o conferă oricărui interpret credinţa că este "de acolo" şi joacă ceva adevărat şi important. Or, aşa ceva se simte! Iar dacă această fericită senzaţie a apărut chiar la premieră, înseamnă că tot spectacolul este autentic şi impresionant şi convingător. Într-un cuvânt: admirabil.
