Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Darul cel buclucaş - Oscar şi Tanti Roz şi Tatăl la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2019


septembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Familia, ca familia. Dar viaţa...? Viaţa însăşi. Aia dată de Dumnezeu, cu bune şi cu rele. Cât o merităm? Cât putem să ne bucurăm de ea şi ce ne e dat să îndurăm în numele ei? Sunt câteva din noianul de întrebări care mustesc, strigă şi dor în piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt Oscar şi Tanti Roz, montare venită de la Chişinău prin Teatrul "Eugen Ionescu", în regia lui Petru Vutcărău.

De ce oare s-o fi numind tocmai Oscar copilul căruia operaţia de cancer nu i-a reuşit şi...? M-am întrebat asta amintindu-mi de un alt Oscar - personajul neamţului Günter Grass din Toba de tinichea - care refuza să mai crească fizic în semn de protest faţă de relele lumii în care s-a născut. Stranie coincidenţă... Francezul alsacian E.E. Schmitt îşi plasează eroul (un băieţel de 10 ani) pe patul de spital, în salonul morţii. Conştient de ce urmează, dar nu speriat; mai mult revoltat. Şi supărat pe lipsa de sinceritate a medicilor, care nu îndrăznesc să-l mai privească în ochi; pe falsitatea reacţiilor părinteşti, forţat optimiste şi absurd încurajatoare. Pe Dumnezeu însuşi, pentru că... a lăsat lucrurile aşa. Asta până apare zâna cea bună - chiar dacă ea arată cu totul diferit decât în poveştile cu final fericit ale copilăriei. Tanti Roz, asta, este o asistentă bătrână, expirată formal pentru misiunea de a îngriji bolnavii fără leac. Corpolentă, vivace, directă. Cu multă înţelepciune, izvorâtă din experienţa de viaţă şi din har. Forţat comică. Şi realmente caldă, de o tandreţe adânc ascunsă sub carapacea ei de optimism şi nepăsare miserupistă. Sensibilă şi devotată, decisă - dacă nu-l poate salva pe Oscar - măcar să-i facă trecerea mai uşoară spre "dincolo". Dintre poveştile ei şugubeţe, improvizaţiile pe muchie de cuţit şi gafele inerente în situaţia dată, îl învaţă pe micuţul ei favorit să-l descopere şi să se apropie de Tatăl Ceresc. Să-I scrie, ca să se simtă mai puţin singur; chiar dacă răspunsurile vor veni mai... încolo. Important e că ele există. Şi că fac bine.

Aşa începe copilul cel condamnat să-şi scrie pe hârtie epistolele, împăturite apoi în formă de avion şi trimise... adică aruncate înspre cer; căci sigur vor ajunge, Tanti Roz garantează. Încep cu "Dragă Dumnezeu", conţin nu rugăminţi, ci doar întrebări.... mirări... nelinişti. Căci, în lipsa altei soluţii, pedagogia acestei femei formidabile conţine singura cale posibilă, în situaţia lui: înţelegerea, încrederea, asumarea. Iluminarea. Prin felul cum îl învaţă ea pe copil să vadă şi să accepte lucrurile, totul pare o joacă. Sau un joc (jocul arghezian: "îl joci în doi, în trei, în câte / câţi vrei... arză-l-ar focul!"). Un artificiu pe cât de incredibil, pe atât de salvator în situaţia dată: cele 12 zile care i-au mai rămas de trăit puştiului sunt investite, de năstruşnica Tanti, cu valoarea a câte 10 ani fiecare. Urmează un parcurs straniu, tulburător, de parcurgere pe "repede-nainte" a vârstelor ce nu vor mai veni şi al experienţelor ce nu vor mai fi împlinite. Ludicul potenţează şi împlineşte tragicul. Imaginaţia ţine loc de viitor, iar credinţa - de rost. Pentru că aşa trebuie... Renăscut, parcă, în năstruşnica ecuaţie, Oscar se împacă cu lumea şi cu propriul destin. Maturizarea forţată, prin înţelegerea inevitabilului ca pe ceva fermecat, este cea mai frumoasă poveste mincinoasă, dar obligatoriu necesară, pe care el o crede, şi-o însuşeşte, o trăieşte... Dragostea pentru colega de suferinţă Peggy Blue (mai norocoasă ca el, căci operaţia ei a reuşit şi va trăi) se împlineşte într-o căsătorie simbolică pe care, urmărind-o, nu poţi să nu te gândeşti la viitorul iluzoriu optimist (roz?) al eroului din Mioriţa noastră: "iar la nunta mea va cădea o stea...". Finalul este... cel sortit să fie. Spectacolul se termină, păstrând proporţiile, asemeni celui din All that Jazz: fascinant şi cutremurător, cu lacrimile imposibil de strunit pentru oricine a mai păstrat în suflet o urmă de sensibilitate.


Legat de unicitatea povestirii lui Eric-Emmanuel Schmitt, de curgerea ei şi de tonul inegalabil al relatării literare, m-am temut până acum să mă încumet către varianta scenică. Recunosc că rău am făcut. Şi că, fără a-i fi trimis avioane, Cel de Sus mi-a călăuzit paşii şi deschis ochii către montarea artiştilor de la Chişinău. Spectacolul lor este dens şi, în acelaşi timp, eterat. Vibraţia emoţională oscilează între scrâşnetul neputinţei, jovialitate şi patetism, între resemnarea în faţa fatalităţii şi încrederea senină în ceea ce ne este dat să trăim. Un decor simplu, dar extrem de sugestiv (scenografia: Tatiana Popescu) face din spitalul de oncologie un spaţiu al iniţierii şi al transformării fundamentale. Silviu Boiceanu, cu toate datele fizice la purtător şi cu un entuziasm perfect asumat îl joacă cu convingerea pe care ţi-o poate da numai credinţa. Copilul care "pleacă" evoluează dintr-un ştrengar simpatic şi dezinvolt într-un heruvim stagiar, ca să spun aşa... Metamorfoza lui devine rodul prieteniei fabuloase cu această fenomenală Tanti Roz, căreia Ala Menşicov îi aduce tot ce-i trebuie: duioşie, forţă, umor, dramatism; şi, peste toate, o imensă credibilitate. Personajul întruchipat de ea are tot timpul sufletul sfâşiat de disperare, dar şi curajul de a o stăpâni şi înfrunta până în ultima secundă. O notă aparte de inocenţă, cu maximă economie a mijloacelor de exprimare dar şi cu mult farmec aduce în relaţie şi în echilibrul atât de fragil al spectacolului Valeria Gârţan, bolnava vindecată.

Finalul este copleşitor: de un patetism bine temperat, dar credibil şi emoţionant, evitând (ca, de altfel, pe tot parcursul reprezentaţiei) tuşele tip melo, ca "să plângă lumea-n sală!". Şi totuşi, lumea plânge. Aplaudă şi plânge...

Dacă primul spectacol nu a reuşit să-i deprime pe toţi cei prezenţi, programul serii a continuat cu Tatăl (de Florian Zeller), Teatrul clasic "Ion Slavici" din Arad.

De această dată, urmărim un bătrân aflat pe acelaşi drum, trist şi cu sens unic. Ovidiu Ghiniţă îi dă viaţă (câtă i-a mai rămas...) cu o sinceritate şi o expresivitate absolut remarcabile, prin credibilitatea şi forţa dramatică etalate. Fără efort, fără a lăsa să se vadă nimic din tehnicile actoriceşti. Personajul său trăieşte, exprimă şi transmite îngrozitor de adevărat durerea neputinţei mentale, adâncindu-se tot mai mult în confuzii şi fantasme, în starea de inutilitate agasantă cu care mai tinerii (în cazul de faţă un ginere obtuz, insensibil şi egoist, jucat credibil de Andrei Elek) se grăbesc să-i taxeze pe cei atinşi de decrepitudine. Într-o atmosferă dureros de clară, cu spaţiul indecent de transparent, asemeni unui acvariu (scenografie austeră, dar sugestivă a lui Tudor Prodan), Tatăl pare a nu avea scăpare: orice ar face, oricâte eforturi ori bunăvoinţă ar arăta, totul se macină în jurul său: relaţii, timp, amintiri, idei, dorinţe, vise. Stările confuzionale printre care se mişcă, năuc, se accentuează jalnic cu cât este luat mai "la repede"; pretenţiile celor tineri par şi chiar sunt obstacole imposibil de depăşit. Năruirea, la tot pasul, nu ţine cont nici de politeţea, nici de condescendenţa arătate cu efort de fiică şi de asistenta plătită să-l suporte, să-l ajute, să-l îngrijească.

Pe un text deloc spectaculos, dar autentic şi înduioşător în sobrietatea lui, Radu Iacoban brodează cu migală, cu înţelegere şi cu o evidentă compasiune un tablou al inevitabilului. Asemeni morţii domnului Lăzărescu, stingerea înceată devine dureroasă pentru unii, sâcâitoare şi chiar enervantă pentru alţii. Spectacolul este dens şi trist, el revărsându-se, inevitabil, asupra tuturor... mai ales a celor de la o anumită vârstă în sus.


După cura de teatru cu atât mai dureros cu cât e mai autentic, te întrebi ce să alegi: Gerovitalul sau Prozacul?




 Toate articolele despre Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2019
 Toate articolele despre Oscar şi Tanti Roz
 Toate articolele despre Tatăl


0 comentarii

Spacer Spacer