Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prinţi, prinţese, peţitori... beţivi, desfrânaţi şi demoni - Turandot şi Delirium la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2019


septembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Zis şi făcut: cea de-a cincea zi a Festivalului s-a întins până târziu, aproape de miezul nopţii. Cu aceeaşi lume multă şi bună în sălile de spectacol, cu parcă şi mai multe aplauze la sfârşitul reprezentaţiilor. Unde-i valoare, e şi succes.

Teatrul Excelsior din Bucureşti a adus pe scena sălii mari basmul lui Carlo Gozzi, Turandot. Montarea se înscrie în încercarea de emancipare a stabilimentului ctitorit de regretatul Ion Lucian, de la nivelul "pentru copii" către tineretul dorit a se fideliza astfel. Lucru deloc simplu, având în vedere circumstanţele: superficialitatea şi consumismul, teribilismul sau nonconformismul, stimulate şi de formele alternative de "loisir cultural": discoteca, mall-ul, 3D-ul, internetul. De unde să-l mai apuci şi cu ce să atragi / convingi o astfel de generaţie emancipată, pretenţioasă... şi nu tot timpul în sensul cel mai fericit al cuvântului? Basmele erau, se ştie, ceva "de adormit copiii". Ceea ce... a mai rămas doar cu numele. Se preferă "alte" soluţii.

Piesa lui Gozzi poartă binişor amprenta celor 250 de ani de când a fost născocită, în Europa, însă cu localizare chinezească: obiceiuri, moravuri, năravuri. Exotismul asumat de autor nu că ar fi avut ceva "futurologic" ci aducea, mai degrabă, un fel de împrospătare dacă nu a temelor, cel puţin a cadrului de desfăşurare. În fond, povestea de acolo nu mai adoarme pe nimeni: haina Prinţesă Turandot, fiica lui Galben Împărat, îşi decimează toţi pretendenţii la căsătorie cu vestitele întrebări de nedesluşit. Capul care nu răspunde ajunge grabnic (şi deloc surprinzător) să stea unde-i stau şi picioarele peţitorului nevrednic. Asta până la ultimul (care dacă n-ar fi, nici nu s-ar pomeni) care-i vine de hac şi-i pulverizează cruzimea fictiv patologică. Peste toate, accentele de demnitate şi curaj înnobilează personajul, cu oarecari şanse de a accede, în ochii puştimii, la rang de Rambo sau Star Trek. Dacă nici aşa...


Personal, rămân sceptic la sensibilizarea publicului ţintit astfel. Probabil că şi regizoarea Sânziana Stoican a gândit oarecum asemănător, preferând emanciparea în plan stilistic. Drept urmare, povestea devine un joc agreabil, sprinţar, frumos costumat şi colorat. De altfel, expresivitatea personajelor şi rafinamentul plastic al imaginii scenice iau ochii şi câştigă gustul spectatorilor înzestraţi cu aşa ceva. Anecdota, schematică şi ultra-previzibilă altfel, este tratată cu tuşe parodice scăldate într-un graţios umor, graţie bucuriei de a juca a unei talentate echipe compusă din Dana Marineci, Bogdan Nechifor, Camelia Pintilie, Alex Popa, Mircea Alexandru Băluţă, Mihai Mitrea, Oana Predescu, Mihaela Trofimov, Oliver Toderiţă. Modernitatea mişcării scenice şi ambianţa viu colorată se armonizează cu contururile mai vechi şi mai noi ale personajelor, totul topit într-un spectacol care nu se încurcă cu idei sau mistere, cu suspans ori mesaje de forţată actualitate. Ca atare, publicul consumă într-o manieră relaxată o oră şi jumătate de amuzament uşor, de la care nu-l doare nici capul, nici... partea aceea aşezată pe scaun. La sfârşit, toată lumea e relaxată, veselă şi mulţumită.


Reprezentaţia vedetă (nu doar a serii ci, poate, a întregului festival) a venit odată cu Teatrul Odeon. Delirium, un text al autoarei irlandeze Enda Walsh pus în scenă de Vlad Massaci, este o inserţie / incursiune / scufundare în lumea dostoievskiană a Fraţilor Karamazov.

Spectacol de o densitate cu totul specială, emoţionant şi apăsător, incitant şi dureros, scormonind cu disperare cognitivă străfundurile abisale ale eroilor, Delirium se legitimează chiar din titlu, dezvăluindu-şi direcţia şi motivele urmărite de cei ce l-au realizat. Despre poveste (una coerentă, de factură clasică) nu poate fi vorba, căci lumea Karamazovilor este, mai curând, o nebuloasă în continuă fierbere, căreia poţi cel mult să-i bănuieşti, poate chiar să-i desluşeşti unele contururi, dar mai sigur tendinţe şi contradicţii. Mitea, Ivan şi Alioşa, aşa cum i-a preluat textul dramatic de la Dostoievski-Tatăl se zbat, caută cu înverşunare oarbă, încearcă să se înţeleagă pe ei înşişi în context cu lumea căreia îi aparţin... sau nu. Modelul patern al lui Feodor Pavlovici, detestat şi contestat fără odihnă pare a fi cel al Satanei; în orice caz, predispoziţia patologică pentru exces şi patimă este moştenită, purtată şi contestată într-o permanentă negare a propriei condiţii, a eului interior şi a lumii în general. Fie că e vorba despre senzualitatea excesivă, degenerată în desfrânare a lui Mitea, fie că se regăsesc în revolta atee, pe fundamente de factură raţionalistă a mijlociului Ivan sau despre trăirile adânc interiorizate ale misticului Alioşa, toţi apar bântuiţi de un delir orb, alimentându-se permanent după principiul fisiunii nucleare. Lor li se asociază, în toată această fierbere a simţurilor şi trăirilor, bizarul Smerdeakov, voluntara Katia şi lasciva Gruşenka, într-o continua şi absurdă trepidaţie existenţială.


Spectacolul lui Massaci, foarte diferit de cele cu care ne-a obişnuit regizorul, îmbină barocul formelor cu post-modernismul provocator, şocant, a toate destructurant. O scenografie provocatoare şi rafinată (Adrian Damian), cu spaţii-capcană, lumini parşive şi imagini bidimensionale în alb-negru culese live din zbaterea scenică a protagoniştilor amprentează, sufocă, îngroapă şi defineşte eroii.

Aici, măiestria recunoscută a regizorului în arta de a lucra cu actorii face adevărate minuni: Mihai Smarandache, Marius Damian, Mădălina Ciotea, Sabina Iaschevici, Alexandru Papadopol, Vlad Bârzanu, Cezar Antal şi Constantin Cojocaru se prăbuşesc, fiecare pe rând şi, apoi, toţi împreună într-o transă nevrotic-alcoolică ce reprezintă însuşi principiul vital al universului respectiv.


Translată în actualitatea rusească cea fără de sfârşit (de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare şi Stalin, moştenire de la strămoşul Ivan Turbincă), realitatea aceasta delirantă germinează, se împotmoleşte pe vecie şi agonizează în patetismul steril şi zgomotos al ortodoxismului rus, plimbat prin spelunci cu stripteuze la bară şi lumini stroboscopice, sau în reşedinţe decăzute, în care semnul crucii este înlocuit de cel al pistolului - un fel de matrice a nemuritorului spirit slav. Violenţa oarbă, etern şi confuz revendicativă, egoul naţionalist exacerbat cu înverşunare, păgubos triumfător, definesc şi legitimează o lume... lumea lui Rasputin şi a sufletelor moarte, a crimelor mereu fără pedeapsă...




 Toate articolele despre Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2019
 Toate articolele despre Turandot
 Toate articolele despre Delirium


0 comentarii

Spacer Spacer