Acum, un bărbat şi o femeie "şi viaţa dintre ei" înseamnă Doi pe un balansoar - piesa de notorietate scrisă de William Gibson cu mai bine de 60 de ani în urmă. O poveste duioasă şi tandră, în acelaşi timp contorsionată, dureroasă, amară. O istorie posibilă oriunde şi oricând plasată, deloc întîmplător, în imensitatea unei mari metropole americane cum este New York-ul.
Într-un asemenea univers, în care imensitatea şi trepidaţia au darul să absoarbă, să bruieze, să acopere şi să distrugă vise (chiar şi pe cel american) şi destine, fiinţele fragile (adică umane) cu idealurile, cu nevoile şi cu sufletele lor rămase în stare de eternă imponderabilitate emoţională, un El şi o Ea se găsesc, dintr-o greşeală... căci nimeni şi nimic nu este perfect, nici măcar acolo, în Megalopolis-ul păzit cu străşnicie de Statuia Libertăţii.
Pierduţi în câte o cămăruţă ieftină şi sufocantă, prin ferestrele căreia Metropola abia aşteaptă să năvălească, impregnând fiecare ungher cu zgomotele, cu schemele de succes, cu optimismul năbădăios şi fals al lui goes marching on şi walk away, balansoarul înseamnă, în fond, instabilitate, oscilaţie între nădejde şi deznădejde, între visul izbăvitor şi realitatea nu doar pragmatică, ci chiar strivitoare, copleşitoare. Balansul între sus şi jos, între a spera şi a dispera (ajunge doar o silabă, un prefix) între succes şi prăbuşire devine aici o legănare ce evoluează de la încântare spre agonie.
Din greşeală în greşeală, spre victoria finală... două singurătăţi dau una peste alta. El, un avocat eşuat incomplet dintr-o căsnicie bolnavă. Balansoarul ăsta simbolic, pe care Gibson îşi invită bolnavii cu sufletul doldora de cicatrici şi bătături, ajunge un fel de canapea a lui Freud, oscilând între fotoliul concret, de dimensiuni meschine şi patul, la fel de real, acoperit, pedant şi pudic, cu un macat rufos, cumpărat la reducere. Ea - o diletantă într-ale dansului... o zăpăcită fermecătoare, dar păguboasă, amestec contorsionat de ludic, ulcer şi pragmatic. El - lovit în suflet şi în statut de un eşec matrimonial care, însă, continuă să-i tensioneze şi să-i condiţioneze atât demnitatea, cât şi generozitatea.
De fapt, aici se balansează în incertitudine o amărâtă şi un năuc, pretins bărbat, dar incapabil să rămână până la capăt puternic, dur, hotărât... aşa cum i-o cere prototipul "made in USA". Sensibilităţi desuete, într-o lume a convingerilor şi certitudinilor ce conduc la succes, îi minează cumpătul şi cugetul. Nevoia omenească de a sta suflet lângă suflet prinde cheag, atunci când balansoarul ăsta.... hâââţţţ, îi culege şi îi înalţă. Nu mult, abia ajung la piciorul broaştei când... Urmează blestemata de alternanţă: hâââţţţ, în jos - neînţelegeri, suspiciuni, dubii. Sunt prea singuri şi prea fragili ca să şi le permită, chiar cu discount-ul aferent. Revin la starea de bine, presupusă dorită şi promisă pre-maritală. Şi iar jos... ba un telefon care sună, ba un plic (ne)dorit. Dacă există personaje principale, de ce n-ar exista şi recuzită principală? Căci pârdalnicul de aparat care i-a adus împreună devine o obsesie, un bau-bau devorator de încredere, de emoţii, de speranţe. Umbra "celeilalte", chiar de la mii de miles-uri depărtare, continuă să acopere, să ameninţe fragilitatea unor sentimente delicate, dar confuze. Sigur, verba volant; dar nici scripta manent (hotărârea de divorţ) nu e cu nimic mai sigură, mai clarificatoare. Blestematul de balansoar îţi dă când nu te aştepţi (doar te temi) cu dialectica în cap. Tot mai primejdioasă, mai previzibilă, despărţirea dă de pământ cu ambii protagonişti. Aşa-i când e să se aleagă praful, cum se zice pe la noi, dar se întâmplă şi la ei.
Regizorul a avut încredere în forţa textului, pe care nu a încercat nici un moment să-l cucerească ori îmbogăţească, doar să-l înnobileze. Cu discreţie şi delicateţe, cu înţelepciune, duioşie şi cu ceva umor... atât cât să nu ajungem chiar la disperare. Într-o scenografie aglomerată şi (deliberat?) respingătoare, plină de gioarse, dar în care năvălesc prin ferestre imaginile standard ale oraşului, cei doi interpreţi umplu povestea de un autentic impresionant.
În pofida unor date fizice (în primul rând vocea) care nu erau în măsură să-l ajute în susţinerea unui registru cald, quasi părintesc (dată fiind diferenţa de vârstă), Alin Florea construieşte un Jerry la care cinismul temperează disperarea, iar izbucnirile isteroide par a nu-l lăsa să ajungă cu capul în nori... dar nici cu sufletul în Rai. Actorului îi reuşeşte, totuşi, destul de convingător suita de frământări interioare, sfâşierea între simţul datoriei, demnitate şi vulnerabilitate sentimentală. Reîntoarcerea lui la condiţia de soţ chinuit, dar condamnat, parcă, la legitimitate, lasă publicului impresia necesară a unei nobile slăbiciuni, care precumpăneşte faţă de neajutorata şi fascinanta (în imperfecţiunile ei) Gittel. La urma urmei, deznodământul este nu doar trist ci, pe alocuri, chiar revoltător: avocatul Jerry este bărbatul care nefericeşte, pe rând, ambele femei pe care crede că le iubeşte.
Corina Moise avea de luptat, în felul cum a înfăţişat-o pe năstruşnica Gittel, cu amintirea publică a unor interprete celebre: de la Shirley McLaine în filmul lui Robert Wise (Two for the Seesaw, 1962), la Leopoldina Bălănuţă, Irina Petrescu sau Maria Ploae. Grea misie... dar şi o reuşită pe măsură! Actriţa se simte excelent în pielea personajului, cu care se joacă şi pe care îl joacă, iar această bucurie - revărsare de pasiune şi luciditate, de ghiduşie şi gravitate, de încântare şi disperare, de neîncredere şi ceva speranţă.... aia mereu însoţită de "totuşi" - îi conferă mult farmec, atrăgându-i compasiunea admirativă a spectatorului. Amestecul de lacrimi şi sictir, de durere reală şi păguboasă delicateţe ridică personajul ei la înălţimea valorii artistice mai presus de orice dubiu, rămânând în sufletul publicului şi în memoria spectacologiei cu Doi pe un balansoar.