Thrillerul urban care a rezultat ridică întrebări. Unora e greu să le răspunzi din perspectivă etică, altele sunt ambigue din punct de vedere legal. Pentru o cultură obişnuită mai degrabă cu femei în poziţie de victimă decât de actant, filmul pune chiar dileme neobişnuite.
Căci Mo vorbeşte despre putere, căutare şi seducţie acolo unde, la prima vedere, nu apare decât un abuz. Fie abuzul autorităţii sau al puterii fizice, fie seducţia inteligenţei sau a tinereţii, ambiguităţile filmului se ţes pe războiul unei naraţiuni clasice: două studente sunt prinse copiind, iar profesorul responsabil încearcă să profite de situaţie în termeni proprii. Pericolul (sau şansa) vor apărea şi dispărea pe rând de-a lungul serii pentru a incita revoltă, curiozitate şi, mai ales, discuţii interminabile despre ce e permis şi ce nu atunci când seduci. Sau, dimpotrivă, ce e corect sau nu să sugerezi atunci când te-ai putea lăsa sedus.
Scenariul este compus din progresii explicite, clar reliefate şi uşor de decriptat: noaptea începe neaşteptat şi şarmant, profesorul interpretat de Vasilescu îşi utilizează la maxim atu-urile, de la erudiţie şi spirit patern până la aluzii ameninţătoare, iar fetele, sigure de ele aşa cum doar alcoolul şi tinereţea o pot face, încearcă marea cu degetul.
Mo, figura centrală a filmului, este o rebelă. Deşi ajunsă la facultate, nu are nici cauză, nici chef să se maturizeze. Îşi dă frâu liber emoţiilor, destructive sau constructive, sociale sau asociale, cu o nonşalanţă înduioşătoare. Dana Rogoz compune bine acest personaj. Accentuează o latură androgină acolo unde nu este decât revoltă, dă o tuşă delincventă acolo unde nu e decât teribilism. Privirea sa desfide, provoacă, dar, în acelaşi timp, şi caută. Nu ştim exact ce anume. Probabil, autenticitate, frumuseţe, comunicare. Ceea ce-şi doresc şi-şi vor dori toţi tinerii. naivi şi vulnerabili, introvertiţi şi violenţi, de aici şi de aiurea.
Tandemul Vera - Mo funcţionează perfect. Fetele capătă funcţii alegorice: Vera reprezintă raţiunea (adesea ineficientă, uneori nesuferită), iar Mo răcnetul emoţiilor şi pasiunii (adesea puternice, uneori oarbe şi destructive). În pofida partiturii secundare, funcţionale, Mădălina Craiu intră cu graţie în rolul Verei, punând prospeţime într-un rol care ar fi putut deveni moralizator, rigid.
Însă, în pofida farmecului şi dăruirii actorilor, personajele din Mo par izolate de realitatea românească. Păţaniile fetelor, relaţia cu bătrânul universitar s-ar fi putut petrece în orice oraş universitar de pe planetă, de la Buenos Aires până la Budapesta. S-a întâmplat doar să se petreacă la Bucureşti. Specificitatea geografică şi culturală lipsesc din scenariul lui Radu Dragomir, fapt ce indică mai degrabă o alegere de marketing decât o scăpare de scriere.
Astfel, dacă miza filmului a fost să călătorească prin lume ca avertisment împotriva abuzului, excelent încărnat şi nuanţat de cei trei actori în rolurile principale, atunci va călători. Naivitatea studentelor este înduioşătoare, tehnicile de seducţie ale profesorului sunt îndeajuns de exersate pentru a face capcana mai puţin revoltătoare. Aici merită spus că bugetul mic nu a împiedicat realizarea unei pelicule plăcute privirii şi auzului, în culori calde şi bine armonizate, cu costume impecabile şi atent potrivite. Sunetul, la rândul său, are o calitate superioară - unul dintre acele filme româneşti în care înţelegi dialogurile chiar şi fără traducerea în engleză. Urâtul, cu alte cuvinte, se află altundeva.
Dacă, dimpotrivă, intenţia regizorală a fost să lumineze prejudecăţile unei întregi culturi a abuzului - acea zonă întunecată care găseşte uşor justificări acuzând întotdeauna victima - atunci, probabil, scenariul ar fi trebuit ancorat mai mult în social, în (anti-)valorile locului. Ar fi putut să discute mai mult cauzele care conduc la situaţii de genul celor ilustrate, nu doar situaţia în sine. Sărăcia, victimizarea, discriminarea la care sunt supuse multe femei şi care le vulnerabilizează în faţa abuzurilor de tot felul (şi nu doar sexuale), sunt şterse cu buretele, ignorate printr-o superbie care dăunează mesajului civic, altruist, al filmului.
Mo este un personaj vulnerabil, într-adevăr, dar filmul o prezintă izolată de şicanele, de hărţuirile tradiţionale. Această protejare, acest cocon aparent de bunăstare (în pofida decesului tatălui) reduc din dramatismul filmului. Curăţenia neverosimilă a locurilor publice în care se plimbă (toalete impecabile, un Centru Vechi mincinos de curat), relaxarea faţă de greutăţile vieţii de student, taie din priza realistă a filmului.
Aşa că, fără a fi o piesă grea a producţiei româneşti de filme, Mo aduce în prim-plan - printr-un joc actoricesc bine finisat şi un scenariu cu ambiguităţi atent calculate - o serie de dileme pe care până şi patriarhala societate românească va trebui, într-un final, să le recunoască.