În deschiderea stagiunii 2019-2020, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Christian Badea, a oferit publicului venit la sala Ateneului Român, în data de 3 octombrie 2019, un program romantic foarte atractiv: Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 53 de Antonin Dvořák, solist Liviu Prunaru şi Simfonia nr. 1 în do minor, op. 53 de Johannes Brahms.
După excepţionala prezenţă la ediţia a XXIV-a a Festivalului Internaţional George Enescu - dirijor, solist, artişti instrumentişti - au creat o seară muzicală, ca o extensie a Edenului muzical din septembrie. Aceşti muzicieni sunt formidabili. Au arătat că pot interpreta la cote înalte orice opus compus în orice stil sau perioadă a istorie muzicii universale (dacă ar fi să amintim de curând cântata operă Moïse şi Aron de Arnold Schönberg).
Auditoriul a putut percepe ceva nou în seara aceasta festivă: entuziasmul ieşit din comun al artiştilor şi coeziunea lor admirabilă. Violonistul Liviu Prunaru se simte cu Orchestra Filarmonicii George Enescu acasă (cântă în faţa lor şi odată cu ei; îi ajută în tutti-uri, amintindu-şi de rolul de Konzertmeister de la Orchestra Concertgebouw din Amsterdam); cu maestrul Christian Badea se simte acasă (cântă adesea împreună pe podiumurile lumii), iar publicului îi oferă pe lângă sunetele diafane ale viorii sale Guarnieri şi zâmbetul sufletului său frumos de acasă.
În prima parte a serii muzicale, Liviu Prunaru a cântat Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 53 de Antonin Dvořák. Lucrarea a fost compusă în anul 1879 şi a fost dedicată lui Joseph Joachim. Prima audiţie a avut loc la Teatrul Naţional din Praga, la 14 octombrie 1883, avându-l ca solist pe violonistul ceh František Ondřicek. Concertul cuprinde trei părţi: 1. Allegro ma non troppo; 2. Adagio ma non troppo; 3. Finale: Allegro giocoso ma non troppo. Primele două mişcări sunt interconectate. Este un concert dificil tehnic, care se abate de la forma clasică de sonată a primei părţi (rondo-sonată), iar ca proporţionalitate, partea mediană este foarte lungă.
După laconica introducere orchestrală, îl ascultam pe Liviu Prunaru cântând cu brio duble coarde, arpegii şi pasaje dificile până în registrul acut, într-un dialog viu cu orchestra. Tonul său viguros şi calitativ, trezea instantaneu interesul către temele aproape vocale şi spre virtuozitatea desfăşurărilor melodice slave. Agogica sa era foarte clară şi de bun gust. Toate dinamizările însoţite de accente , trilurile reluate la diferite octave, mordentele şi dublele coarde (terţe, sexte, octave), parte a arsenalului paganinian, se derulau ca într-un montagne-russe. Pasajele ascendente echivalau cu constituirea unui rezervor de energie potenţială.
Sincronizarea viorii soliste cu suflătorii era una perfectă. Liviu Prunaru se exprimă clar, violonistul articulează şi accentuează anumite sunete uneori dintr-un pasaj de bariolaje, mânuind măiestrit arcuşul, astfel imitând pronunţarea răspicată realizată de obicei prin aplicarea cu putere a degetelor mâinii stângi pe coarde. Efectul grandioso l-a obţinut admirabil atât prin octavizarea impecabilă, cât şi printr-o aşezare a tempo-ului. Arpegierea acordurilor avea naturaleţe, iar eleganţa mişcării instrumentale se completa cu o calitate foarte bună a emisiei. În partea a doua a concertului, Adagio ma non troppo, sunetul viorii lui Liviu Prunaru era cald, vibrat calm, duios, iar pe coarda gravă a instrumentului avea o profunzime emoţionantă, conferind o mare expresivitate frazei muzicale. Omogenitate, rafinament şi o timbralitate adecvată lirismului, precum şi o scânteiere grandioasă pe coarda acută a viorii, toate confereau o stare de bine, o emoţie pozitivă şi multă meditaţie. Muzica părea îndepărtată de dramatic. Dialogurile şi imitaţiile realizate împreună cu flautul evocau sugestiv şi viu trăirile sale. Ornamentele precum trilul, apogiaturile şi mordentele, împrospătau ici acolo atmosfera. Vioara solo conducea firul melodic executând dantelării splendide. Cât de frumos a sunat momentul intervenţiei trompetelor, cu acel semnal pe o formulă ritmică punctată! Cromatizările intonate expresiv de vioara solistă nu aveau nimic lasciv, ci mai degrabă degajau un aer poetic. Finalul concertului, Allegro giocoso ma non troppo, o muzică festivă, optimistă, alertă în care vioara solistă etala sunete zglobii, argintii, ca de clopoţei (carillion-ul cu 30 de clopote din Turnul Loreta - Hradčany din Praga).
În primul cuplet al rondoului, spiccato-ul lui Liviu Prunaru avea strălucirea şi ascuţişul unor ace de gheaţă. Experienţa sa solistică îl face să poată stăpâni perfect tempo-ul şi să intervină prin anumite accente în strunirea efervescenţei ansamblului orchestral, în momentele de tranziţie. Pregătit de intervenţia cornilor cu salturile lor de octavă, un alt Cuplet, având indicaţia l'istesso tempo, tonalitatea re minor, a marcat o secţiune contrastantă, ce evoca în mod pregnant spiritul ceh. Variaţiunile acestei teme erau cântate acoperind o plajă mare de semnificaţii, de la graţios la viguros. Ceva îmi amintea aici de muzica lui Bedřich Smetana. Pasaje de duble coarde, cu pedale, salturi de registru interpretate pesante, toate cu aspect de virtuozitate. În cantilene, admiram etanşeitatea arcuşului pe coarde şi mânuirea măiestrită a acestuia, cu o flexibilitate care genera un sunet cu reflexe de briliant. Întreruperea măsurilor ternare, printr-o secvenţă binară schimba atmosfera. Părea o urare de aniversare. Coda, în spirit romantic, cu pasaje strălucitoare ale viorii soliste, pe materialul tematic al părţii, înşira arpegii pe tonică.
La bis, Liviu Prunaru a cântat Andante din Sonata a doua în la minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach, stârnind ovaţii, aplauze şi fiind rechemat de mai multe ori pe scenă. Inclusiv membrii orchestrei îl aplaudau frenetic. Liviu Prunaru este foarte îndrăgit de toţi iubitorii de muzică de la noi şi nu numai.
În a doua parte a concertului de deschidere a stagiunii Filarmonicii George Enescu, Orchestra simfonică, dirijată de Christian Badea a interpretat prima Simfonie în do minor de Johannes Brahms. Lucrarea a fost compusă în anul 1876, în insula Rügen din Marea Baltică.
Concepţia devenirii constante a muzicii, ca proces supus permanent evoluţiei prin dezbateri contrarii, prin acumulări şi transformări de substanţă, conduce acţiunea sonoră, cu o impresionantă stăpânire în această simfonie. Brahms a realizat în această lucrare o nouă concordanţă între părţi: compozitorul plasează procesul conflictual în părţile extreme, investind mecanismul simfonic al modelelor clasice, cu elementul de actualitate psihologică.
Ascultam debutul primei părţi, Un poco sostenuto, acea introducere amplă în care cornii realizau splendid acel punct de orgă pe tonică. Pe acest fundal grav erau afirmate în simultaneitate două idei polifonice, fiecare într-un specific plan timbral - una la instrumentele cu coarde, alta la suflători -, dar amândouă în aceeaşi zonă sonoră. Allegro-ul era declanşat de forţa latentă a episodului lent iniţial. Tema principală era cântată cu o anume pregnanţă. Ea se autopropulsa pur şi simplu. Apoi se dezvolta prin comentarii variate, prin momente de stil imitativ, de argumentare sau stretta şi de revenire. Frumos a reuşit să gradeze maestrul Christian Badea cea de a doua idee muzicală din grupul tematic secund din Expoziţia formei de sonată: violele pornind în piano, unisonul viorilor şi al violoncelelor şi ajungerea la o încleştare maximă în fortissimo. În partea a doua, Andante sostenuto, observam rafinamentul cu care era condus discursul muzical, degajat de principiile severe ale tehnicii variaţionale. Arcuirile melodice erau generate de motivele din componenţa temei principale, iar conţinutul lor liric era mereu extins. Splendid au sunat intervenţiile oboiului. De asemenea solo-ul de corn, peste care vioara aducea improvizaţii poetice. Minunat solo-ul de vioară din Coda părţii a doua care producea o extincţie lină a muzicii acestei părţi. O anume culoare rustică era sesizabilă în cea de-a treia parte a simfoniei, Un poco Allegretto e grazioso. Atmosfera senină se menţinea şi în acest Scherzo. Remarcabilă a fost secvenţa în care clarinetul intona tema, iar fagotul şi clarinetul 2 ţineau isonul. Contrapunctul cântat de corn se îmbina foarte bine cu armonia susţinută de violoncelele în pizzicato. În Trio se simţea o intensificare expresivă. Aceasta era fundamentată pe aluzia la caracterul dramatic al introducerii simfoniei. Cât de bine a sunat tranziţia către Coda acestui Intermezo. Christian Badea a pregătit minunat prin acel poco a poco più tranquillo debutul finalului simfoniei, Adagio-ul. Tragismului i se va impune printr-un mare contrast o imagine solară. Cornul a adus apoi o temă diatonică desfăşurată în forte sempre e passionato. Era vestita temă a cornului alpin, de o forţă melodică dominatoare. Aşteptam cu sufletul la gură coralul trombonilor. A venit solemn, intonat cu gravitate şi aducând o culoare timbrală nouă, excelent realizată. Am admirat apoi tema viorilor, cântată în do major, în ethos beethovenian. În dezvoltarea formei de sonată, Animato-ul, paradoxal "nu mai conducea spre verva melodico-ritmică a temei secunde, ci la un episod de maximă intensificare a dezbaterilor motivice şi tematice" [1]. După Repriza eliptică am remarcat avalanşa sonoră ce conducea la fragmentul final Più Adagio. Splendid a sunat unisonul galopant construit pe celula motivică cu ritm dactilic. Răsuna un imn înălţător, toate vocile orchestrei intonau fraze muzicale semnificând iubire şi înfrăţire.
NOTE
[1] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 3, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, pag. 526.